” N-am vrut să sporovăiesc prea mult pe blog; tatăl meu e ofiţer pensionar. De la 13 ani în armată, a fost scos la pensie cu legea din 95, la 55 de ani. Nu a primit nici un salariu compensatoriu. A fost colonel, comandant de unitate. Tata se trezea la ora 4 şi ajungea acasă de la unitate la ora 18. Noi, eu şi fratele meu, eram gata de somn la ora aceea. Era atît de frumos îmbrăcat în uniformă, era un musafir de poveste! O singură dată şi-a luat concediu, dar ne-am întors după două zile de la Mamaia: inspecţie. Cel puţin două luni pe an era cu unitatea ori în aplicaţii ( a fost vînător de munte ) ori la munci agricole. A mîncat îngheţ şi arşiţă cît 3 oameni. Pe unde a trecut a sfinţit locul. Ne-am mutat prin 7 oraşe. De fiecare dată trebuia să schimb şcoala, uneori şi la mijlocul anului.
Am avut parte mai mult de absenţele tatei. Abia după pensionare l-am cunoscut cu adevărat pe tata: ce om minunat! Ne-am îndrăgostit de el abia acum. I-am descoperit tandreţea, simplitatea, cinstea absolută. Nu e un lucru pe care nu ştie să-l facă. Am trăit atît de modest: n-am ştiut pînă tîrziu că tata avea o funcţie aşa de mare. Am aflat apoi de la cineva care a lucrat cu el că fiecare soldat i-a fost ca un fiu. Aşa am înţeles de ce era atît de îngrijorat. Am înţeles şi eu, şi fratele meu, că nu am fost niciodată singurii lui fii. Am înţeles acum de ce nimeni nu l-a uitat. Am văzut unităţile pe unde a fost trimis. Aproape ruine, înfloreau după cîţiva ani. A iubit armata, n-a cîrtit niciodată, n-a fost nici lacom şi nici îngîmfat. A fost simplu membru de partid, altfel nu se putea. Mama nu a fost în partid. Avem doar un apartament. Am trăit modest, uneori greu, din salariul tatei. Tatăl meu n-a umblat cu şpăgi, plocoane, mizerii. Mama a fost casnică. Tatăl meu are 3500 lei net pensie. Eu i-o scot de pe card.
Cu atît s-a preţuit absenţa tatălui meu din viaţa mamei şi din vieţile noastre. Noi nu strigăm prin pieţe, tata s-ar fi mulţumit şi cu 1000 de lei, şi noi la fel, pentru că aşa am fost educaţi. O fi bine, o fi rău, Dumnezeu ştie…Privind totuşi la îndeletnicirile, calităţile, viaţa altora, nu pot să-mi reprim senzaţia că am fost şi suntem nişte sacrificaţi. Dar nu vom face grevă.
Singura răzbunare care mi-a stat la îndemînă a fost aceea ca eu să umplu viaţa copiilor mei. Iar pe tata să-l iubesc nemărginit. Nu merită înjurat.”
Cu astfel de oameni în armată poți câștiga războaie și poți dormi liniștit pe timp de pace. Datorită lor Armata a avut respectul nostru. Vedetele de genul Alexandru Gheorghe, care se vede un fel de Sfântul Gheorghe ucigînd balaurul,și protestatarii militari cu pensii nesimțite pentru aceste vremuri nu vor aduce decât prejudicii acestei instituții. Ar fi păcat!
