CLUJ. La exact un an de la moartea ÎPS Bartolomeu Anania, teologul Radu Preda, unul dintre ucenicii săi de suflet, ne face onoarea de a ne încredinţa un text scris în memoria primului Mitropolit al Clujului.
Din păcate, contextul bisericesc este unul în care moştenirea ierarhului atât de iubit de clujeni să fie pusă în pericol de câţiva dintre cei pe care el i-a ocrotit şi încurajat.
Diagnosticul pus de Radu Preda, titularul catedrei de Teologie Socială de la Facultatea de Teologie Ortodoxă a UBB, este, din acest motiv, de o luciditate necruţătoare. (Redacţia ORA de Cluj)
” Urmaşii separatişti ai Mitropolitului”
de RADU PREDA
În amintirea Mitropolitului Bartolomeu
la un an de la începutul călătoriei spre Împărăția lui Dumnezeu
În urmă cu mai bine de cinci ani, odată cu înfiinţarea noii mitropolii de la Cluj, am fost printre puţinii care, la faţa locului, încercam să arăt, cu riscurile de rigoare, că procedura adoptată este periculoasă. Am făcut experienţa traumatizantă de a dori să slujesc Biserica mea cu luciditate în plină atmosferă euforică. Așa cum se ştie, lupta păguboasă dintre Cluj şi Sibiu a ţinut câteva luni prima pagină a ziarelor, acuzaţiile curgând în ambele direcţii. Deciziile recente privind “rearondarea” Mitropoliei Clujului, Albei, Crişanei şi Maramureşului îmi confirmă, din păcate, temerile. Pentru a fi limpezi, să distingem cel puţin între două planuri.
Pe de o parte, confirmarea vocaţiei mitropolitane a Clujului a fost o reuşită ca atare. Altminteri, dacă nu se petreceau evenimentele din 2005, actul de recunoaștere al noii poziţii eclesiale a centrului clujean ar fi fost amânat sine die, motiv să vedem în decizia sinodală de reorganizare a teritoriului canonic al Ardealului un moment pe bună dreptate istoric. El nu este însă singular în istoria Bisericii. Pentru a da un exemplu la îndemână, mutarea capitalei Ţării Românești la Bucureşti va atrage după sine inclusiv mutarea scaunului mitropolitan, Târgoviştea rămânând cu amintirea vechii sale glorii. Raţiunea importanţei administrative va determina, cu secole înainte, inclusiv ridicarea Constantinopolului la rangul de prim scaun al Orientului creştin bizantin, o decizie de “eclesiologie politică” discutată intens inclusiv azi, mai ales de către adepţii teoriei celor trei Rome. Evident, există şi cazuri de contra-timp între istoria bisericească și cea profană. Concret, în vreme ce Curtea de Argeş îşi va pierde treptat importanța, Piteștiul va creşte demografic, economic și administrativ, sediul episcopal rămânând însă cetatea lui Basarab. La fel se vor dezvolta legăturile dintre Caransebeş şi Reşiţa sau dintre Huşi şi Vaslui, centrul administraţiei publice nefiind același cu centrul bisericesc. Mai există și ecuația în care, precum la Braşov, în ciuda importanței urbei, al optulea oraș ca mărime, treburile eclesiale sunt conduse de la Sibiu. Similar, Alba Iulia este mai importantă din punct de vedere bisericesc decât un oraş precum Târgu Mureş. În spaţiul non-ortodox, ceva asemănător se petrece în raportul de forţe dintre Blaj şi Alba Iulia (pentru greco-catolici) sau, în străinătate, între Lyon şi Paris, primatul catolic al Franței fiind în continuare în primul oraş, chiar dacă cu titlu onorific, sau între reşedinţa de jure a primatului Ungariei, Esztergom, și capitala Budapesta. Cu alte cuvinte, revenind la Cluj, dincolo de patriotisme locale și alte inflamaţii penibile, importanța orașului de pe Someș a devenit în ultimul secol evidentă. Nu este vorba de a confunda argumentele canonice și istorice, deosebit de consistente, cu cele privind numărul populației sau al blocurilor. Discuția este exclusiv pastorală, un oraș devenit între timp important din punct de vedere demografic, decisiv într-o regiune, trebuind să se bucure din partea Bisericii de o atenţie pe măsură. Cum am tot spus şi în 2005, reorganizarea teritorială a unei Biserici nu poate ilustra doar sensibilităţile istoriei, de multe ori concurente, ci necesităţile prezentului, misiunea fundamentală fiind aducerea lui Hristos în mijlocul oamenilor de azi şi de mâine.
Pe de altă parte, să nu uităm cum s-a ajuns la alcătuirea noii mitropolii de la Cluj, în 2005. Foarte pe scurt, după alegerea succesorului Mitropolitului Antonie în persoana Episcopului Laurențiu de Caransebeş, episcopii din Ardeal, cu excepţia celui de Harghita şi Covasna, au constatat că niciunul nu a votat cu cel cărora urmau să le fie sufragrani. În ciuda faptului că Biserica Ortodoxă din România este unica în Ortodoxia universală care menţine structura mitropolitană, aşa cum a fost aceasta articulată în secolele III și IV, nici vechiul Statut al BOR, dar nici actual, nu disting cu claritate între alegerea episcopului şi cea a mitropolitului. Or, chiar dacă nu mai are atribuţiile pe care le prevedea dreptul canonic bizantin, mitropolitul prezidează totuşi sinodul mitropolitan, motiv ca, la alegerea acestuia, adunările eparhiale din episcopiile sufragrane să aibă votul decisiv. În spiritul comuniunii și al consensului frăţesc, mitropolitul face corp comun cu sufragranii săi, cu episcopii din acel sinod. Întreaga eclesiologie ortodoxă este bazată pe acest sens al sinodalităţii ca expresie a unităţii în diversitate. Iată de ce, alegerea împotriva sufragranilor a PS Laurenţiu pentru Sibiu a pus fundamental sub semnul întrebării posibilitatea funcționării sinodalităţii la nivel mitropolitan. Soluția a părut să fie înfiinţarea unei structuri mitropolitane din care noul mitropolit ales era exclus. Spun că a fost doar aparent o soluţie deoarece, iată, a creat un precedent periculos de soluţionare a unor conflicte personale cu instrumente instituționale. De acest precedent fac uz inclusiv cei care, acum, doresc “rearondarea” mitropoliei de la Cluj, fără a mai fi însă în situația care a generat noua mitropolie. Un detaliu semnificativ: la votul Sfântului Sinod din 4 noiembrie 2005 privind înființarea noii mitropolii, PS Laurențiu a votat pentru! Au fost doar două voturi împotrivă: cel al între timp răposatului episcop Damaschin și cel al actualului patriarh.
Defectul “tehnic” de la înfiinţarea mitropoliei clujene este compensat cu asupra de măsură de însăşi recunoașterea statutului mitropolitan al centrului geografic şi cultural al Transilvaniei. Iată de ce punerea sub semnul întrebării a existenţei Mitropoliei Clujului este nu doar un atac la adresa memoriei vrednicului de pomenire mitropolit Bartolomeu, dar mai ales un gest profund anti-pastoral. Principial, echilibrarea din punct de vedere teritorial a celor două mitropolii ardeleneşti este o dorință până la un punct legitimă. Ceea ce este mai puțin de înţeles este modul cum se produce o asemenea reaşezare, grăbită şi evident marcată de presiunea plăcerii necamuflate de a plăti unele poliţe. Abia instalat la Alba Iulia, după două decenii de vicariat la Cluj, bucurându-se de respectul constant al Mitropolitului Bartolomeu, fapt rar în raporturile dintre titulari și vicari, Arhiepiscopul Irineu se precipită spre Sibiu. Gestul lui este cu atât mai inoportun, cu cât cel pe care l-a moștenit a fost, tot timp de două decenii, arhipăstor în orașul unirii. Din orice unghi am privi situația, IPS Irineu confirmă “vocația” ereziarhă, faptul că este în posesia unui depozit inepuizabil de resentimente și frustrări. Figură tristă, incapabil să întrețină raporturi firești, umane, cu cei din jur, acest ierarh ilustrează dramatic patologia aferentă inter-regnului episcopatului de mâna a doua. Și mai greu de înțeles, la limita inacceptabilului, este dorința, deja consemnată printr-o decizie a Adunării Eparhiale, a episcopiei Oradiei de a intra în jurisdicția Mitropoliei Ardealului de la Sibiu. Motorul acestei mișcări este episcopul Sofroniu, încurajat la vremea sa de însuși Mitropolitul Bartolomeu. Cum recunoștința este tradusă în termeni vindicativi, același Sofroniu, având în comun cu Irineu porniri ereziarhe similare, nu va pregeta să muște mâna care l-a hrănit. Prin acțiunile lui, el este inventatorul traseismului mitropolitan. Ambițios fără idealuri și luptător fără miză, vlădica Sofroniu întruchipează abjecția carieristică a parvenitului intelectual și spiritual, cultivând compensatoriu un delirant cult al personalității. Așa cum Irineu nu a pregetat să maculeze memoria Mitropolitului Bartolomeu, de a cărui longevitate era disperat (sic!), Sofroniu nu a pregetat să își alunge înaintașul, episcopul Ioan Mihălțan, din reședință. Priveliștea celor doi este, într-adevăr, tristă. Nu ai cum să nu te amărăști văzând cum oameni chemați să propovăduiască Evanghelia sfârșesc prin a fi caricatura modelului de păstor și copia din ce în ce mai fidelă a lupului.
Deciziile din ultima vreme de la Alba Iulia și Oradea, la care se adaugă cea de la Deva, invocă o hotărâre luată la ședința reunită a sinoadelor mitropolitane din Ardeal din 16 decembrie 2011. Comunicatul oficial de presă nu menționează însă nimic despre o astfel de turnură. Ceea ce înseamnă că, la Alba Iulia și la Oradea, s-a mizat pe menținerea în necunoaștere a opiniei laice și publice. Concret, ierarhii știau ce se va întâmpla în următoarele săptămâni, dar nu au comunicat nimic credincioșilor. Nu au dus lipsă de mijloace, Pastoralele de Crăciun fiind un vehicol ideal de informare a pleromei Bisericii locale. Nu, ierarhii nu au spus nimic. Au abuzat astfel de Adunările Eparhiale, punându-le în fața faptului împlinit și falsificând cu bună știință voința laicatului. O astfel de manieră de lucru compromite, că vrem sau nu, încrederea în ierarhie și accentuează impresia că aceasta acționează politicianist, nu părintește. Acum, unica speranță este la Sinodul din februarie și, să nu ne ascundem, la patriarh. Reorganizarea pe latura de sud a Ardealului, da. Bihorul, nu. În funcție de cum o să decidă, ierarhii îşi vor onora slujirea sau, obedienţi altei agende decât celei bisericeşti, vor confirma faptul că deficitul de legitimitate nu este caracteristic doar clasei politice. Dumnezeu să îi lumineze!
Mucenicul's Blog 