Dana Vendorini, licențiată în farmacologie în Canada, vorbește pe înțelesul tuturor despre noile seruri

Dana Vedorini, licență în farmacologie la Université du Québec à Montréal – un text lung, dar unul dintre cele mai explicite despre vaccinare și noile seruri.
Răbdare și disponibilitate să fie. Contul ei e blocat.
 
”După cum am mai spus, nu resping în mod aprioric vaccinurile. Nu despre simplistele clasificări în „vaccinişti” şi anti-vaccinişti este vorba. Dar hai sa ne punem o întrebare simplă.
Care este diferența dintre un vaccin si un medicament?
 
În primul rând aş spune că un medicament este destinat oamenilor care au o boala, în timp ce un vaccin este destinat oamenilor sănătoşi.
Astfel – dacă în cazul unui medicament, pentru că pacientul suferă, are nişte simptome care îl deranjează şi îi ingreuneaza viața mai mult sau mai putin, se face o estimare beneficiu/risc (fie vorba intre noi, puțini medici mai sunt in stare să coreleze datele pacientului astfel) – în cazul unui vaccin ne aflăm intr-un demers de preventie, nu ne adresăm unor oameni deja bolnavi.
 
Prin urmare, acceptabilitatea riscului diferă. Exigența în termeni de securitate este mult mai strictă în cazul unui vaccin, pentru simplul motiv ca acesta va fi inoculat unor persoane sănătoase. Care nu îşi doresc să devină bolnave.
 
Care este ideea, principiul după care funcționează vaccinurile, hai să le zicem „clasice”?
Ar trebui să antreneze organismul, să il pregatească pentru momentul în care se va întâlni cu agentul patogen aflat în formă maximă, întreg-întreguț (desigur nu vorbim numai de viruşi, sau virusuri, cum a decis Academia Romană că trebuie să spunem). Aşteptăm de la un vaccin să echipeze organismul viu în care îl inoculăm, cu anticorpii specifici.
Pentru că ne interesează să ajungem la generația aceasta nouă de „vaccinuri” contra virusului nostru vedetă, o să scurtez puțin vorba, nu voi scrie decât despre vaccinurile antivirale.
Există vaccinuri clasice care injecteaza un virus cu totul, sau aproape cu totul.
Un virus fie inactivat, fie atenuat.
 
Cele cu virus inactivat poartă acelaşi nume, iar pentru celelalte s-a înstăpânit termenul de vaccin cu virus „viu”. Virusul poate fi inactivat fie printr-un tratament chimic (formaldehidă, de exemplu), fie printr-unul fizic, de exemplu, prin iradiere.
De ce supunem virusul acestor „rele tratamente”? Pentru că avem interes ca el sa îşi păstreze capacitatea de a produce un răspuns imun, adică imunogenitatea, dar sa îsi piardă capacitatea de a produce boala. Totusi, s-a observat că aceste proceduri de inactivare scad imunogenitatea, ceea ce mai crează un inconvenient: necesită injectări repetate. Mai sunt şi alte inconveniente, dar nu intru chiar în toate detaliile aici.
 
Vaccinurile cu virus „viu” se obțin fie folosind o tulpina mutantă, ceea ce nu avem intotdeauna în mod fericit şi natural, asa încât, în general, se fac modificari genetice. Ce se doreşte a se procura? Un virus „amețit”, inoperant, incapabil de a se multiplica în condițiile oferite de organismul în care este injectat. Vaccinurile cu virus viu au în general, o eficacitate mai mare decât cele cu virus atenuat, dar şi mai mult risc. Nu se fac niciodată femeilor însărcinate, de exemplu.
Există şi o altă generație de vaccinuri, desigur apărute înainte de era celebrului nostru virus: cele cu proteină recombinantă, adică o proteină produsă în laborator, prin modificari genetice ale unor celule (pot fi bacterii sau celule de provenientă vegetală sau animală).
Prin tehnologia ADN recombinant se produce la scara largă şi insulina, pe culturi de colibacili (Escherichia coli).
Dar sa revenim la viruşii noştri.
În cazul unui virus anvelopat (cum este si corona), proteina de suprafață e cea produsă în mod uzual, şi de la care se asteaptă declanşarea răspunsului imun. Vaccinul contra hepatitei B este făcut aşa. Se face şi pentru viruşi care au doar capsidă, nu şi anvelopă.
Despre produsele de laborator care se află în competiție acum.
China a realizat un vaccin „clasic”; Sinopharm, cu virus inactivat. Sunt de fapt două vaccinuri chinezeşti care au fost autorizate de urgență, şi care s-ar afla dupa criteriile lor în faza III de studiu clinic.
Un vaccin interesant obținut prin transgeneză, şi despre care nu am auzit prea des vorbindu-se, este cel produs de Novavax. Tehnologia proteinelor recombinante, adică în acest caz, proteina Spike obținută controlat în celule carora li s-a adăugat gena care o codifică. Dar este o proteină FABRICATĂ DE CELULE ÎN LABORATOR, NU DIRECT ÎN ORGANISMUL VIU AL „BENEFICIARULUI”.
De pe site-ul producatorului:
„Vaccinul Novavax folosește o versiune a proteinei spike fabricată în laborator. Proteinele spike sunt asamblate (învelite, dacă vreți) în particule minuscule numite „nanoparticule” care urmăresc să semene cu structura coronavirusului, dar nu se pot replica după injectare, deci nu pot produce boala.”
Sanofi-Pasteur are un proiect pe aceeaşi tehnologie.
O surpriză este Medicago, din Québec, care declară că se află in faza III de studii clinice cu un vaccin care mizează pe o altă proteină a virusului, şi anume proteina din capsidă. Gena capsidei virusului este transferată unor celule vegetale (ei lucreaza cu celule din plante). Se va obtine o capsidă goală, ((VLP – Virus-Like Particle), căci proteinele specifice capsidei se auto-asamblează. Nu mai intru în detalii, dar e interesant din mai multe puncte de vedere. Unul ar fi mutațiile pe care toata lumea le evocă. Proteina capsidei este mai putin supusă mutațiilor decat proteina de pe suprafața anvelopei.
Şi acum despre „noua generatie” a produselor de laborator care aspiră la numele de vaccin.
După cum ştim, ele propun nu injectarea unui virus atenuat sau inactivat, nu a unei proteine virale obtinute pe scară largă în laborator, ci injectarea intr-un organism viu a unui cod genetic viral.
Ideea este ca celulele organismului injectat, sau mai bine zis, se speră ca doar o parte a lor, să decodifice mesagerul şi sa producă ele însele proteina (spike în cazul actual).
Materialul genetic injectat poate fi ARN sau ADN, şi, ca să patrundă în celule are nevoie de „un înveliş” care să joace rolul de carrier. O nanoparticulă de grăsime (lipid bilayer) pentru cele cu ARNm (Pfizer BioNTech şi Moderna) sau un vector viral (Adenovirus care este un virus cu ADN), în cazul AstraZeneca sau Sputnik V.
AstraZeneca, Johnson & Johnson şi Sputnik V (dezvoltat în Rusia de institutul de cercetare susținut de stat, Gamaleya Research Institute of Epidemiology and Microbiology), folosesc ADN recombinant în virus-vector (Adenovirus).
De ce e folosit un virus ca vector şi mai ales care este tehnologia prin care materialul genetic al unui virus care nu are ADN, ci ARN, este integrat în genomul unui Adenovirus, care este un virus cu ADN?
Se folosesc vectori virali pentru eficiența cu care ei livrează material genetic în celulele gazdei. Pentru capacitatea lor naturală de a vehicula material genetic.
Adenovirusurile, după cum o spune şi numele, sunt virusuri cu ADN şi sunt cele care în general provoacă „răcelile”, stările gripale nu prea rele, la schimbarea anotimpurilor. Ele sunt folosite demult în laborator ca virusuri-vector. O parte din genomul lor este scos, pentru a le face incapabile să mai provoace boala, şi le este adăugată gena de interes. În cazul corona, cea care codifică mult-discutata proteină spike.
Acum, un pas important al tehnologiei de fabricație în laborator: cum se inserează ARN în ADN?
Cu ajutorul unei enzime care este extrasă dintr-un retrovirus, cum e virusul HIV. Retrovirusul are în genom codul transcriptazei inverse, enzima prin care ARN-ul său (este un virus cu ARN), e transformat în ADN (el „lucrează” integrându-se în ADN-ul celulelor pe care le infectează.
Prin urmare, într-o micuță eprubetă într-un laborator, se poate face această transcriere inversă, ARN în ADN. Din eprubeta noastră vom folosi un material genetic care nu există în natură în acest moment, o copie în forma ADN a genomului unui coronavirus, existentă natural doar în forma ARN.
„Decupăm” gena de interes (gena care codifică proteina spike, de exemplu), din această versiune ADN creată în laborator a ARN-ului din coronavirus, şi o inserăm în ceea ce ne-a rămas din genomul ADN al adenovirusului.
Prin urmare, vehiculul prin care vrem să transportăm materialul genetic în celulele „beneficiarului” este un virus cu ADN recombinant.
În cazul produselor Pfizer sau Moderna vehiculul este o nanoparticulă (adică o particulă de ordinul nanometrilor), realizată dintr-un dublu strat de grasime (care imită membrana celulară şi astfel aderă cu uşurință la aceasta), dar materialul genetic adăugat acestei nanoparticule este ARNm.
De ce este adesea numită această tehnologie terapie genică? Pentru că de fapt dezvoltarea acestei ramuri a geneticii a luat amploare în ultimii ani, în ideea de a încerca schimbarea unor gene „bolnave” la copii născuți cu defecte genetice. Vectorii virali de tip adenovirus au fost primii utilizați în experimentele având ca scop tratarea bolilor genetice. Dar in cazul numitei terapii genice sau genetice, este vorba despre inserarea unei gene „reparate” umane, nu despre introducerea de material genetic viral. Prin urmare, termenul de „terapie genică” este impropriu folosit în cazul noilor noastre produse de laborator.
Aceste terapii genice nu sunt bine stăpânite, s-au făcut experimente, nu vreau să intru în amănunte aici, voi spune doar că locusul (poziția pe cromozom a unei anumite gene), unde se va insera ADN-ul fabricat în laborator, nu este uşor de setat. În loc de terapie, vom obține un cancer dacă va merge să deranjeze/activeze o oncogenă (genă în general silențioasă, dar care, activată, produce cancer).
Deci vom provoca mutageneză inserțională.
Deasemenea, scopul ar fi ca gena „reparată” să se fixeze permanent în ADN-ul gazdei, spre deosebire de ceea ce facem acum, şi anume încercarea de a introduce ADN sau ARN viral, care cu siguranță nu vrem să se fixeze, să se perenizeze în genomul nostru.
Oricât „hei-rup” am vrea, nu putem să întoarcem pur şi simplu capul pentru a nu vedea că pericolul inserării întâmplătoare a versiunii ADN fabricate în laborator, a ARN-ului virusului nostru şi pericolul mutagenezei inserționale, există, chiar dacă nu au fost adăugate voit enzimele care să cliveze ADN-ul gazdei, ca în cazul aşa-numitelor terapii genice. Şi de data aceasta, pericolul există cu un ADN complet străin.
Aceste abordări transgenice au multe limitări, menționez aici doar câteva: imunotoxicitatea (răspuns imun nescontat, produs de rămăşițele adenovirusului vector)
inserția aleatorie, defectarea expresiei genelor endogene alăturate, activarea oncogenelor.
Imunotoxicitatea poate duce la răspunsuri inflamatorii sistemice fatale chiar, şi la autoimunitate.
Despre produsele de laborator cu ARN în nanoparticule lipidice.
1. Se tot vorbeşte despre faptul că un ARN nu se poate insera într-un ADN şi nici invers. Adevărat, nu o poate face.
Merită însă, mai ales având în vedere că se doreşte injectarea masivă a populațiilor, să luăm în considerare faptul că virusurile au un obicei bun pentru ele, prost pentru noi: se combină uşor între ele. Sigur, cele cu ARN cu cele cu ARN, şi cele cu ADN cu cele cu ADN. Recombinare genetică care poate da virus mai infecțios sau mai puțin infecțios decât virusurile inițiale. Nu ştim. Un exemplu de virus recombinant este faimosul H1N1.
Probabilitatea ca una şi aceeaşi celulă să fie infectată de două sau chiar mai multe virusuri în acelaşi timp, este considerată mică, dar nu insignifiantă.
Ce impact ar putea avea această potențială recombinare aleatorie asupra întregii populații?
O probabilitate mică, s-a spus de 1 la 10 milioane sau chiar la 100 de milioane. Nu este însă de neglijat dacă injectăm miliarde de oameni în acelasi timp, ceea ce este o premieră la nivel mondial. Ce vor inventa companiile farmaceutice dacă apare un „model” nou acum, un virus recombinant, eventual cu infecțiozitate crescută, care apoi s-ar transmite şi ar acționa diferit în organismele deja injectate?
Întrebări retorice.
2. Aceste produse cu ARNm intenționează să păcălească celule ale organismului injectat să fabrice proteine ​​”modelate” după proteinele spike ale coronavirusului respectiv.
Este interesant de citit un studiu despre domeniile de tip prionic din proteinele spike ale virusului nostru, care ar permite o mai mare afinitate la receptorii celulari ACE2.
„Domeniile de tip prion se pare că sunt critice pentru virulență și dezvoltarea țintelor terapeutice. Cu toate acestea, domeniile asemănătoare prionilor din proteomul virusului nostru nu au fost analizate. Comparativ cu alți viruși, s-a observat o diferență izbitoare în distribuția domeniilor de tip prionic în proteina spike – a fost singurul coronavirus cu un domeniu de tip prionic găsit în domeniul de legare a receptorilor, din regiunea S1 a proteinei spike.”
SARS-CoV-2 Prion-Like Domains in Spike Proteins Enable Higher Affinity to ACE2
SARS-CoV-2 Prion-Like Domains in Spike Proteins Enable Higher Affinity to ACE2
Currently, the world is struggling with the coronavirus disease 2019 (COVID-19) pandemic, caused by the severe acute respiratory syndrome coronavirus 2 (SARS-CoV-2). Prion-like domains are critical for virulence and the development of therapeutic tar
Riscul acestor domenii de tip prionic, este luat în calcul de Dr. J. Bart Classen, într-un articol în Microbiologie și Boli infecțioase.
Există în acest studiu remarca: „rezultatele indică faptul că produsul de laborator conținând ARNm (n.t. – codul pentru proteina spike) are secvențe specifice care pot cauza plierea defectuoasă a proteinelor TDP-43 și FUS (n.t. – proteine care controlează mai multe aspecte ale degradării ARNm), în formele lor confirmate patologice”.
Se știe că plierea proteinelor TDP-43 și FUS în configurații „toxice” provoacă scleroza laterală amiotrofică, (boala Lou Gehrig), demență frontoemporală, Alzheimer și alte boli neurologice degenerative.
Bolile prionice sunt cumplite.
Simptomele sunt asemănătoare accidentului vascular cerebral: dificultate de vorbire, confuzie, pierdere accentuată a funcției cognitive, mișcări haotice.
Prin urmare, imunologul J. Bart Classen avertizează că tehnologia ARNm folosită de Pfizer și Moderna ar putea deschide cutia Pandorei, creând potențiale mecanisme prea puțin înțelese. Acumularea în lizozomii celulari a prionilor duce la spargerea lor (mediu acid plin de enzime hidrolitice şi proteaze destinate degradării deşeurilor celulare), şi la lizarea celulei, acesta fiind mecanismul prin care apare encefalopatia spongiformă sau „boala vacii nebune”, de care cred că toată lumea a auzit.
Cum să ceri în aceste condiții aşa-zisul „consimțământ informat” al bietului om chemat la injectare? Când cercetători cu experiență avertizează asupra unor fortuite şi neexplorate consecințe?
Un eminent endocrinolog pe care am avut şansa să îl cunosc obişnuia să spună: „copii, nu uitați: primum non nocere”.(înainte de a face orice nu faceți rău-trad.lat)
 
 
 

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.