(Text publicat în „Neue Zürcher Zeitung”, 30 aprilie 2021)
Se pare că, în noua ordine planetară care prinde contur, două lucruri, aparent fără legătură între ele, sunt destinate a fi complet îndepărtate: fața și moartea. Vom încerca să investigăm dacă acestea nu sunt cumva conectate și care este sensul eliminării lor.
Că viziunea propriei fețe și a altora este o experiență decisivă pentru om era deja cunoscută de antici: „Ceea ce se numește„ față ”- scrie Cicero – nu poate exista la niciun animal decât la om” și grecii au numit sclavul, care nu este propriul său stăpân, aprosopon, literalmente [cel] „fără chip”. Desigur, toate ființele vii se văd și comunică reciproc, dar numai omul face din chip obiectul recunoașterii și autenticității sale, omul este animalul care își recunoaște fața în oglindă și se oglindește pe sine și recunoaște fața celuilalt . Chipul este, în acest sens, atât similitudinea , asemănarea, cât și simultaneitatea , împreună definind oamenii. Un om fără chip este fără îndoială singur.
Acesta este motivul pentru care fața este locul politicii. Dacă bărbații ar trebui să-și comunice neîncetat și doar informații, mereu un lucru sau altul, nu vi s-ar mai părea niciodată că este politică în adevăratul sens al cuvântului, ci doar un schimb de mesaje. Dar, întrucât bărbații trebuie mai întâi să își comunice deschiderea reciprocă, recunoașterea reciprocă față-n față, fața este chiar condiția politicii, pe care se bazează tot ceea ce spun și își transmit oamenii.
Chipul este în acest sens adevăratul oraș al oamenilor, elementul politic prin excelență. Privindu-se în față, oamenii se recunosc reciproc și sunt atrași unul de celălalt, percep asemenărarea și diversitatea, distanța și apropierea. Dacă nu există o politică animală, acest lucru se datorează faptului că animalele, care sunt deja întotdeauna în spații libere, nu fac din înfățișarea lor o problemă, pur și simplu trăiesc cu ea fără să le pese de ea. Acesta este motivul pentru care nu sunt interesate de oglinzi, de imaginea lor ca imagine în sine. Omul, pe de altă parte, vrea să se recunoască pe sine și să fie recunoscut, vrea să-și însușească propria imagine, își caută propriul adevăr în ea. În acest fel, el transformă mediul animal într-o lume, în domeniul unei dialectici politice neîncetate.
O țară care decide să renunțe la propria sa față, să acopere fețele cetățenilor cu măști în orice moment, este, atunci, o țară care a șters de la sine toate dimensiunile politice. În acest spațiu gol, supus în fiecare moment unui control nelimitat, indivizii se mișcă acum izolați unul de celălalt, deoarece și-au pierdut fundația imediată și sensibilă a comunității lor și nu pot schimba decât mesaje îndreptate către un nume fără chip. Și întrucât omul este un animal politic, dispariția politicii înseamnă și înlăturarea vieții: un copil nou-născut care nu mai poate vedea fața mamei sale, riscă să nu poată concepe sentimentele umane.
Nu mai puțin importantă decât relația cu fața este pentru oameni relația cu morții. Omul, animalul care se recunoaște în propriul său chip, este, de asemenea, singurul animal care sărbătorește cultul morților. Nu este surprinzător, deci, că și morții au față și că ștergerea feței merge mână în mână cu îndepărtarea morții. La Roma, morții participau la lumea celor vii prin imaginea lor, imagine turnată și pictată pe ceară pe care fiecare familie o păstra în atriul casei lor. Omul liber este, cu alte cuvinte, definit atât prin participarea sa la viața politică a orașului, cât și prin ius imaginum, dreptul inalienabil de a păzi chipul strămoșilor săi și de a-l expune public la sărbătorile comunității. „După înmormântare și riturile funerare – scrie Polybius – imaginea morților a fost așezată într-un relicvar din lemn în cel mai vizibil punct al casei și această imagine este o față de ceară realizată în asemănare exactă atât ca formă cât și ca culoare”.
Aceste imagini nu au fost doar subiectul unei memorii private, ci au fost semnul tangibil al alianței și solidarității dintre cei vii și cei morți, între trecut și prezent, care era o parte integrantă a vieții orașului. Acesta este motivul pentru care au jucat un rol atât de important în viața publică, atât de mult încât a fost posibil să se afirme că dreptul la imagine al morților este laboratorul în care se fundamentează dreptul celor vii. Acest lucru este atât de adevărat încât oricine a comis o infracțiune publică gravă și-a pierdut dreptul la o imagine. Și legenda spune că atunci când Romulus a fondat Roma, a săpat o groapă – numită mundus, „lume” – în care el însuși și fiecare dintre tovarășii săi aruncă o mână de pământ din care provin. Această groapă era deschisă de trei ori pe an și se spunea că în acele zile mâinile, morții intrau în oraș și participau la existența celor vii. Lumea nu este decât pragul prin care comunică cei vii și cei morți, trecutul și prezentul.
Se înțelege atunci de ce o lume fără chipuri poate fi doar o lume fără morți. Dacă cei vii își pierd fața, morții devin doar numere, care, deoarece au fost reduși doar la viața lor pur biologică trebuie să moară singuri și fără înmormântări. Și dacă fața este modul în care, înainte de aspune orice vorbă, comunicăm cu semenii noștri, atunci chiar și cei vii, lipsiți de relația lor cu chipul, sunt iremediabil singuri, oricât ar încerca să comunice cu dispozitivele digitale. Proiectul planetar pe care guvernele încearcă să îl impună este, prin urmare, radical nepolitic. Dimpotrivă, propune eliminarea fiecărui element cu adevărat politic din existența umană, înlocuirea acestuia cu o guvernare bazată doar pe control algoritmic. Anularea feței, renunțarea la morți și distanțarea socială sunt dispozitivele esențiale ale acestei guvernări, care, conform declarațiilor agreate ale celor puternici, trebuie menținută chiar și atunci când se calmează teroarea sanitară. Dar o societate fără chip, fără trecut și fără contact fizic este o societate a fantomelor, ca atare sortită unei ruine mai mult sau mai puțin rapide.
Giorgio Agamben
Vaccinarea nu este obligatorie, astfel încât persoanele care nu doresc să se vaccineze nu trebuie să fie discriminate, prin măsuri dincolo de cadrul legal din România, a avertizat, marți, Avocatul Poporului, Renate Weber.
Mucenicul's Blog 