Cel care nu este epidemiolog, nici biostatistician, nici medic cu drept de practică și nici cercetător științific, adică: Octavian Jurma, face apel disperat: ”Carantină națională și inducerea stării de urgență săptămâna asta!

Cercetătorul Octavian Jurma trage din nou un semnal de alarmă cu privire la numărul mare de cazuri de coronavirus din ultima perioadă. Acesta este de părere că autoritățile ar trebuie să ia măsuri drastice pentru a încetini răspândirea virusului.

”Carantină națională și inducerea stării de urgență săptămâna asta!”

La această oră, singurul lucru care ar putea preveni 20.000 de cazuri ar fi o carantină națională și inducerea stării de urgență săptămâna asta! Săptămâna asta, pentru că orice măsură pe care o luăm durează 14 zile până când se întâmplă! Deși 15.000 de cazuri sunt inevitabile. 20.000 de cazuri poate, însă dacă nu luăm măsuri în această săptămână, vom ajunge la 20.000 de cazuri.

Nu știm cât de sus se poate duce pandemia, pentru că niciodată, nicio țară nu a îndrăznit să lase pandemia să evolueze liber cum facem noi! Asumat politic cu orice preț. Am auzit asta în repetate rânduri din gura unor politicieni care cred că nu înțeleg despre ce vorbesc și nu înțeleg care e prețul pe care-l vom plăti atunci când ei spun că vor ține relaxată și deschisă țara cu orice preț.

Din păcate, la noi, „cu orice preț” înseamnă că nici nu ne vaccinăm, nici nu vrem să testăm, nu vrem să facem absolut nimic din lucrurile care pot limita circulația pandemiei. Lucru pe care toate țările din UE, aproape toate le-au făcut! România e un caz singular!”.

Citiți știrea aici https://www.antena3.ro/coronavirus/octavian-jurma-semnal-de-alarma-carantina-nationala-stare-de-urgenta-615442.html

Este clar că tipul are o problemă la mansardă. În martie 2021 tot el striga același lucru. Dar cine e acest cercetător, epidemiolog de renume? Conform renasterea.ro:

Completări doar pe Facebook, mass-media nu se încurcă în detalii

Așadar, din start, în nici una dintre variante, Octavian Jurma nu-și asumă calitatea de medic epidemiolog. Atunci de unde și până unde “epidemiologul Octavian Jurma face și drege” în toată mass-media?! Realizând că, până la urmă, cineva va sesiza impostura din această sintagmă – bine, pe Facebook, omul a și fost întrebat de unii interlocutori de când este epidemiolog -, domnul Jurma și-a completat prezentarea de pe pagina de Facebook cea mai utilizată, “Octavian P Jurma”.

Redăm aici explicațiile (sublinierile ne aparțin): “Update: pentru că în ultima vreme am apărut mai des la televiziuni și în presă și am fost numit în diverse moduri e important să precizez că: – sunt medic doctor: am absolvit Universitatea de Medicină cu titlul de Medic Doctor (M.D.) dar nu sunt clinician sau medic de laborator; – am studii postuniversitare cu un premiu 1 pentru excelență și multiple studii publicate în neuroștiințe și biologie moleculară în SUA, deci sunt cercetător în sensul minim al definiției termenului din dicționar (DEX) – „1. Adj. Care cercetează. 2. S. m. și f. Persoană care se ocupă cu cercetarea în domeniul științei sau al tehnicii; om de știință” – dar nu sunt „cercetător științific” în sensul administrativ al cuvântului; – studiez pandemia dar nu sunt epidemiolog și nici expert în sănătate publică; – folosesc metode statistice și algoritmice că sa studiez pandemia dar nu sunt bio-statistician și am predat 2 ani ca asistent universitar în SUA dar nu sunt profesor; – de fapt nu am nici o specializare medicală formală și nici un titlu academic sau administrativ în România pentru că nu m-a interesat revenirea în sistemul românesc după experiența americană. Cel mai corect titlu care nu poate fi contestat datorită experienței mele profesionale este cel de <<medic și/sau cercetător>>. Se poate argumenta că după atâția ani nici unul din acestea nu mai au valoare dar asta nu schimbă faptul că în perioada în care m-am format am atins un nivel de excelență egal cu elita mondială a celor de vârsta mea din domeniu”.
Precizările de ultimă oră de pe Facebook n-au produs nici o tresărire în mass-media, care o dă înainte cu “epidemiologul/medicul/cercetătorul” Octavian Jurma…

Întregul articol îl puteți citi aici: https://renasterea.ro/uite-cine-vorbeste-cel-mai-vocal-adept-al-carantinei-nationale-timisoreanul-octavian-jurma-nu-este-epidemiolog-nici-biostatistician-nici-medic-cu-drept-de-practica-si-nici-cercetator-stiintific/

În concluzie aceștia sunt oamenii de știință de renume ( am mai avut una dar a murit împușcată de Crăciun în ’89 și avem unul ca prim-ministru, încă) în care ar trebui să avem încredere acum în pandemie!

TINICHELELE DE (LA) AUR: Problemele penale din trecutul a trei deputați AUR. Ce descoperi dincolo de CV-urile oficiale ale aleșilor

Deputații Ringo Dămureanu, Mircia Chelaru și Florin Pușcașu au avut de-a lungul timpului probleme cu justiția. Toți trei s-au ales cu condamnări penale, pe care Valeriu Nicolae le scoate la iveală într-un nou articol publicat de Libertatea.

Până să ajungă deputat pe listele AUR, domnul Ringo Dămureanu a lucrat în administrația publică. Deși menționează 17 cursuri de perfecționare în domeniu, el reușește în CV să scrie „administrație” greșit de opt ori, în toate felurile posibile. Preferatul meu este „Ministerul Aministrației Pubice”.
Citeşte întreaga ştire: Problemele penale din trecutul a trei deputați AUR. Ce descoperi dincolo de CV-urile oficiale ale aleșilor

 

Ion Iliescu si ” Tigareta” (VI)

CASCADELE FRATILOR ISKANDARANI: TIGARETA
Pe langa inginerilie financiare ale pegrei bancare si toate tipurile de trafic clandestin implicand nuclee teroriste, a treia componenta a economiei subterane din Romania regimului Iliescu au reprezentat-o marile combinatii transfrontaliere. La prima vedere, afaceri comerciale curate, la o vedere ceva mai atenta, escrocherii comerciale fara frontiere. Romania regimului Iliescu a cunoscut cateva asemenea jonglerii tranfrontaliere, din care serialul „Tigareta” a atins celebritatea.
Mass-media romaneasca a acordat spatii imense escrocheriilor transfrontaliere din serialul – in nu se stie cate episoade – al „Tigaretei”. Conventional, se vorbeste doar de „Tigareta 1” si „Tigareta 2”. Dar in Romania a mai existat o „Tigareta”: „Tigareta 0”. Inventatorul acesteia a fost sirianul Zaher Iskandarani, omul caruia Iliescu i-a acordat certificatul de luptator in Revolutia romana. Cel supranumit in mediile malavitei timisorene „Printul Banatului”. Zaher, ajutat de fratele si Maher, au patentat la noi sistemul cascadelor. Ori, aitfel spus, „Tigareta 0”.

1. ROMANO-SIRIANUL ZARER ISKANDARANI SI FILIERA CIPRIOTA RAM

Zaher Iskandarani s-a nascut la 1 ianuarie 1958, in Siria. Ca cei mai multi sirieni, beneficiari ai relatiei de stransa pretenie dintre Ceausescu si liderul sirian Hafez Al Assad – relatie indusa si serviciilor lor secrete – Zaher Iskandarani a venit in Romania si s-a instalat la Timisoara. Oficial: student, anul I, la cursurile Facultatii de Constructii din Timisoara. Neoficial: traficant si, se pare, om de legatura al serviciilor siriene cu cele sovietice. Ceva din activitatea lui Iskandarani se pare insa ca a suparat Securitatea romana, astfel ca, in 1981, Militia ii organizeaza sirianului un flagrant, in cursul unei tranzactii. Se confisca pe loc un kilogram de aur si 300000 de lei, suma considerabila la vremea accea. Zaher reuseste, cu toate acestea, sa dispara. Cateva luni mai tarziu este surprins insa si arestat in casa Corneliei Pomana prietena devenita, ulterior, sotia lui Zaher. Dupa o condamnare oficiala de trei ani si patru luni, se spune ca Zaher ar fi parasit Romania. Revine insa rapid in decembrie 1989, la revolutie, si capata un certificat de luptator, aprobat de Ion Iliescu.
Beneficiind de inlesnirile certificatului, Zaher Iskandarani se lanseaza in afaceri. Secondat de fratele sau Maher, pune pe picioare sistemul operatiunilor in cascada. In 1992, Zaher primeste cetatenia romana, ceea ce nu face decat sa-l avantajeze in raporturile cu statul de drept al domnului Iliescu: la drepturi, Zaher era mai roman ca oricine, la obligatii, Zaher se repliaprompt: investitor strain. Tot in 1992, firma sa RAMI figura pe primul loc in topul societatilor comerciale timisorene. Prin 1994-1995, o serie de firme – avandu-l, patron pe Zaher – gravitau in jurul navei amiral RAMI, cu nume dintre cele mai stranii: Bloody Fox (Vulpea sangeroasa),
Kiss and Kill (Saruta si ucide), Black Baron (Baronul negru) etc. In Timisoara insa, ca si in rapoartele lui „L ‘Observatoire Geopolitique des Drogues”, Zaher Iskandarani era mai cunoscut sub porecla „Printul Banatului”. Reteaua comerciala a lui Zaher, demarata cu un capital subscris de 100 de milioane lei (RAMI cu doar 28 milioane), atingea, curand, performante impresionante, observate de Garda Financiara si Inspectoratul General al Politiei. Astfel, numai intre martie 1994 si aprilie 1995, firmele lui Zaher au introdus in Romania 209 transporturi de tigari si cafea, insumand 294 000 de baxuri si 575 tone de cafea. Toate aduse din Belgia si Elvetia cu documente, de regula, false. Beneficiind insa de inalte protectii si complicitati, luptatorul siriano-roman din Revolutie devenise o persoana intangibila la Timisoara, cel putin atata timp cat cotiza, acolo unde trebuia. Ca de pilda, cu ocazia Forumului Crans Montana de la Bucuresti, din aprilie ’94, cand „Printul Banatului” s-a numarat printre sponsorii oficiali ai manifestatiei, orchestrate din umbra de abilul Viorel Hrebenciuc. Omul care il introdusese si pe palestinianul Kamel Kader in mediul prezidential de la Palatul Cotroceni, ori in cel guvernamental de la Palatul Victoria, in calitate de consilier.In cursul unei descinderi a politiei la domiciliul unuia dintre parteneni lui Zaher s-au descoperit sigilii false romanesti, bulgaresti si maghiare, ba chiar si o stampila a MAE.
Mecanismul in cascada pus la punct de Zaher, de contrabanda economica cu tigari si cafea, transpare cel mai bine din foiletarea Dosarelor 4945/95 si 4946/95 ale Tribunalului Judecatoriei Timis. Firma My San SRL – avandu-i ca asociati pe Zaher Iskandarani si Cornelia Pomana – a derulat un import de tigari Bastos, Assos si LM de la firma cipriota Ram Thade LTD, pe baza contractului cu numarul 327/1993, la un pret de achizitie greu de imaginat: 8.25 USD baxul, fata de circa 60.00 USD, practicat pe piata internationala. Ordinul Circulara 13/1994 al Directiei Generale a Vamilor si Ordonanta 26 impuneau majorarea taxelor vamale conform preturilor internationale. Abilul Zaher, utilizand contractul din 1993 incheiat cu partenerul sau cipriot de
la Ram Trade, a contestat insa in instanta, solicitand recalcularea taxelor vamale. Si, coincidenta, de fiecare data romano-sirianul a castigat, invocandu-se fie caracterul abuziv al ordonantelor, fie in virtutea libertatii contractuale. Afacerile lui Zaher si ale oamenilor sai – Mujea Marcelini, Jabri Tabrizzi sau Abdul Lazkani mergeau struna cand, in 1995, filmul afacerilor in cascada s-a rupt brusc. Se apropiau alegerile din 1996. Anul preelectoral 1995 impunea unora sa stranga bani negri pentru zile albe. Asa se face ca, prin mai 1995, doi politisti Romani sosesc subit in Cipru, dornici sa il intalneasca pe partenerul cipriot al revolutionarului „Print al Banatului”. La Camera de Comert a Ciprului, prima surpriza: nu exista nici o firma inregistrata sub numele Ram Trade Company, ci doar una Rami Trade Company, inregistrata sub numirul 54146 din anul 1993. A doua surpriza: firma cipriota ii avea ca patroni chiar pe Zaher Iskandarani (cu 900 actiuni) si pe Cornelia Pomana (cu 100 actiuni). A treia surpriza: firma cipriota nici macar nu avea ca obiect al afacerilor sale comertul cu cafea si tigari. Pe scurt: romano-sirianul Zaher importa tigari si cafea de la partenerul cipriot Zaher.
Afaceri derulate in cascada, intre o firma-fantoma si una inregistrata in Romania, contravenind astfel principiului libertatii contractuale, prevazute de Codul Comercial si Codul Penal.
De fapt, Zaher brichisise in Cipru un adevarat paienjenis de firme care, chipurile, derulau afaceri cu My San SRL si Ram Trade din Romania, in calitate de exportatori. Asa cum parea sa fie si cazul firmelor cipriote ETS Andreas Kallis ori Silver Coast Resources. Cel putin, conform documentelor celor doua firme din Timisoara ale lui Zaher (My San si Ram). Tranzactii despre care, insa, firmele din Cipru – partenerele lui Zaher – habar n-aveau: in plus nu-si recunosteau antetul, iar semnaturile erau falsificate. Politistii din Romania au mai descoperit ca tranzactiile din Cipru figurau pe numele firmei fantoma Ram Trade Company, cu conturile deschise la Bank of Cyprus.
Pentru a pune in acord documentele cu situatia de fapt, Zaher Iskandarani a incercat – mai intai in Cipru, la Camera de Comert – sa metamorfozeze pe Rami, firma care figura in registru, in Ram, dar fara succes. A reusit insa in Romania, unde Zaher a sustinut, prin avocati, ca in sentintele prin care fusese scutit de taxele vamale se strecurase o eroare: in loc de Rami Trade Company LTD, se trecuse Ram. Lipsea, vezi Doamne, o litera. Ca dovada, s-a prezentat completului de judecati un certificat de inmatriculare al firmei Rami, cu motivatia ca greseala  apartinea partenerului cipriot. Cine era cipriotul, nu s-a mai amintit in instanta. In depozitele firmelor lui Iskandarani, Garda Financiara a descoperit tigari, fara acte legale, in valoare de 70 miliarde lei. A fost identificat si sistemul prin care Zaher le introducea in tara: importa tigarile din Elvetia si le vamuia in Ungaria, dupa aceea, le introducea in Romania cu acte false. Prin acest sistem, Zaher pagubise statul roman cu 10 milioane USD. La Constanta, rivalii lui Zaher utilizau o alta metoda: tigarile erau considerate depreciate, se intocmea un raport ca au fost arse, apoi, tigarile depreciate erau vandute cu acte false. Cam 50% din tigarile de pe piata romaneasca erau introduse, in acei ani, dupa schema Zaher.
2. FUMATI RADIOACTIV?
Pe 5 octombrie ’95, puntile prieteniei construite intre Zaher si regimul Iliescu par sa se rupa, iar „Printul Banatului” este arestat. In acel moment Zaher achizitionase, printr-o donatie, la Saclaz, un teren apartinand catorva beneficiari al Legii 18, pe care construise o fabrica, unde urma sa produca tigari. Afacerea putea deveni extrem de rentabila datoriti unui alt mic detaliu: provenienta tutunului importat. Potrivit dezvaluirilor lui Jabri Tabrizzi, patronul firmelor timisorene Dallas si AJT, fost partener de afaceri al lui Zaher, mafia internationala a tigarilor pusese in circulatie, dupa 1986, tutun din Ucraina si Rusia, al carui pret extrem de scazut se datora accidentului de la Cernobil. Altfel spus: tutunul era iradiat! De aceea, tutunul ucrainean sau rusesc se comercializa la un pret mult mai scazut, decat cel practicat pe piata internationala. Conform informatiilor lui Jabri Tabrizzi, tigaretele ieftine tip LM (fabricate in Cipru sau Elvetia) ori tip BOND (de fabricatie braziliana) soseau la Timisoara pentru firmele lui Iskandarani, Marcelini si Lazkani. Despre stocurile de tutun iradiat din Ucraina si Rusia au mai circulat informatii. Nimeni, se pare, n-a avut insa interesul sa treaca la investigatii oficiale de laborator.
„Printul Banatului” a fost favorizat de regimul Iliescu si atunci cand i s-a acordat dreptul sa imbutelieze apa plata, din Valea Cernei. In schimb, investitorilor occidentali li s-a comunicat ca era vorba de apa strategica. Interesant este ca, dupa ce prietesugul lui Zaher cu autoritatile regimului Iliescu s-a rupt, in anul preelectoral 1995, un asociat al lui Iskandarani l-a actionat in judecata pe sirian, la fel de subit. Asociatul – nimeni altul decat Radu Tinu, fostul adjunct al Inspectoratului de Securitate Timisoara, pana in decembrie ’89 -asociat cu sirianul la firma Tival SRL, l-a dat in judecata pe Zaher pentru recuperarea a 246 000 USD, contravaloarea a 1200 tone de motorina, livrate de S. C. Import-Export SA. Bucuresti. Profitand de relatiile si protectiile inalte pe care le-a avut sub regimul Iliescu cel putin pana in anul preelectoral 1995- Zaher Iskandarani, prin sistemul in cascada, a reusit sa adune sume mari in valuta, pe care le-a transferat imediat la Bank of  Cyprus, utilizand documente false.
Anvergura cascadelor lui Zaher au sfarsit prin a starni suspiciunile Uniunii Europene, care a inceput sa-i investigheze afacerile transfrontaliere. In Romania, cazul sirianului si al sistemului sau de cascade a fost dezvaluit de mass-media, in primul rand de ziarul „Timisoara”, fara de care sirianul ar fi ramas, probabil, in umbra.
„Tigareta 0” ramane in analele economiei subterane romanesti legata de numele „Printului Balcanilor”, Zaher Iskandarani, un sponsor al regimului Iliescu. Cel putin, pana in anul preelectoral 1995.
TIGARETA 1: FILIERA FRATLOR NASSAR CONTRA FILIEREI FRATILOR ISKANDARANI
Intre „Tigareta 0” si „Tigamta 1” exista o stransa conexiune. „Tigareta 1” n-ar fi existat, daca baxurile intrate pe aceasta filiera in Romania n-ar fi ajuns la o apriga concurenta cu baxurile intrate pe filiera „Tigareta 0”. Concurenta contrabandistilor, implicati in cele doua filiere, a generat insa – si acesta este aspectul poate cel mai interesant – o confruntare intre protectorii celor doua filiere de contrabanda, plasati in sferele cele mai inalte ale puterii regimului Iliescu.
„Tigareta 1” a avut la baza contractul dintre fratii Elias (Elie) si Michael (Mike) Nassar si El Ghadban Wael – libanezi asociati la firma Ema Trading cu Romtehnica, intreprinderea de comert exterior a Ministerului Apararii Nationale (M.Ap.N.). Din aprilie 1991, devenita regie autonoma, controlata, insa, de aceiasi stapani. Contractul libanezilor cu Romtehnica prevedea o vanzare de arme si de munitie pentru infanterie si artilerie, specifice fostului Tratat de la Varsovia. La inceput, fratii Nassar au platit armamentul in dolari. Apoi s-a convenit ca plata sa se faca in lei si dolari. Platile s-au efectuat prin transfer bancar dar, la un moment dat, s-au stopat, deoarece bancile nu cunosteau provenienta valutei. Altfel spus, vanzarea de armament dintre Romtehnica si Ema Trading avea un caracter confidential. Dat fiind blocajul de transfer in banci, libanezii si romanii au convenit asupra altei forme de compensare: plata cash. In februarie ’93, fratii Nassar si Wael au achitat cash 990 000 USD regiei Romtehnica. Fiindca BRCE (Bancorex) nu a vrut sa primeasca banii, ministrul apararii, gen. Nicolae Spiroiu, l-a anuntat pe premierul Vacaroiu care – intr-o sedinta de guvern – a luat decizia ca BRCE sa accepte, totusi, depunerea banilor. Ulterior, fratii Nassar si regia Romtehnica au convenit asupra altei modalitati de plata a armamentului: in locul ultimei transe din bani, libanezii urmau sa livreze baxuri cu tigari. Baxurile libanezilor au fost puse la pastrare, in depozitele militare Clinceni si Calea Plevnei, urmand ca ele sa fie comercializate prin magazinele regiei Romtehnica.
1. POVESTEA TIGARETEI DIN BEIRUT, CU FILTRU LA BUCURESTI
De fapt, istoria operatiunii „Tigareta 1” a inceput la Beirut. Un cunoscut traficant de arme libanez s-a adresat ambasadei romane din Liban, solicitand un mijlocitor pentru contactarea unui furnizor roman de arme. Atasatul militar al ambasadei a informat „Directia Informativa a Armatei” (D.I.A.) care a transmis cererea regiei Romtehnica. Doi libanezi, Michael (Mike) si Elias (Elie) Nassar au inceput exportul de armament din Romania, in numele traficantului din Beirut, pe baza contractului cu Romtehnica. O prima observatie: fratii Nassar au fost agreati, intre altele, deoarece avusesera si anterior anumite contacte cu autoritatile romane (Elie vorbea destul de bine romaneste). In acelasi timp, libanezii aveau conexiuni si cu alte servicii secrete (MOSSAD si GRU). In momentul cand platile au inceput sa se faca in baxuri cu tigari, iar acestea sa fie comercializate pe piata romaneasca, a aparut conflictul de interese cu celelalte filiere de traficanti, infiltrati anterior in Romania.
2. FILIERA NASSAR CONTRA FILIEREI ISKANDARANI
Mike si Elie Nassar au penetrat piata romaneasca a tigarilor, dupa ce obtinusera in prealabil, de la Londra, monopolul marcilor KENT, LUCKY STRIKE, PALL MALL si VICEROY. Desfacerea tigarilor cu marcile mentionate ale fratilor Nassar a ajuns sa concureze marcile al caror monopol ii apartinea „Printului Banatulul”, luptatorului revolutionar al domnului Iliescu, celebrulul Zaher Iskandarani, precum si asociatului acestuia, Michel Makhoul: marcile CAMEL si MONTE CARLO. Daca fratii Nassar se bucurau de protectia structurilor informative ale M.Ap.N., Zaher avea protectori din sferele politice inalte ale regimului Iliescu, protectori
dezvaluiti de Mike Nassar intr-o inregistrare inedita, asupra careia vom reveni. Conflictul dintre traficantii de tigarete s-a transformat, astfel, intr-un conflict intre protectorii celor doua retele, situati chiar in nomenclatura regimului Iliescu. Pana in momentul lansarii fratilor Nassar pe piata romaneasca a tigaretelor, retelele de traficanti stabilisera o intelegere si isi delimitasera riguros teritoriul. Atat la marcile de tigari, cat si pe zone de desfacere. Potrivit lui Mike Nassar, importul de tigari din Romania se ridica, in 1993, la un volum de 3040 milioane de dolari pe luna. Cand fratii Nassar au intrat pe piata romaneasca a tigaretelor; totul era, asadar, bine delimitat intre traficanti. Astfel ca libanezii stricau regulile jocului. Al unui joc, extrem de profitabil si pentru traficanti, dar si pentru inaltii protectori ai acestora. Care le-au sarit, imediat, in ajutor. Asa a aparut scandalul „Tigareta 1”, care a inflamat mass media romaneasca o bucata buna de timp.
3. DOM’ PROFESOR, MIKE SI TRANSLATORUL
Potrivit dezvaluirilor lui Mike Nassar, intr-o inregistrare a unei convorbiri cu Virgil Magureanu – publicata in paginile „Evenimentului zilei” in mai 1998 – rezulta ca reteaua lui Zaher Iskandarani si Michel Makhoul ar fi fost sub protectia lui Florin Georgescu, ministrul de Finante, George Danielescu, fost presedinte BRCE, precum si a unor personaje importante din Directia Generala a Vamilorsi Garda Financiara. (Care, evident, au contestat vehement afirmatiile libanezului). Se pare ca flagrantul si demantelarea retelei fratilor Nassar s-ar fi facut in urma discutiei ministrului de Finante, Florin Georgescu, care a protestat pe langa ministrul Apararii, gen. Nicolae Spiroiu, deoarece Florin Georgescu fusese informat ca intr-un depozit din Bucuresti al Armatei se aflau dosite tigari KENT de contrabanda. Cei doi ministri au descins intr-unul din depozitele militare, unde au gasit baxurile KENT ale fratilor Nassar. In urma descinderii, a izbucnit scandalul „Tigareta 1”. Mai marii armatei si potentatii politici au scapat, bineinteles, cu fata curata. In fata instantei au comparut doar oamenii din esalonul doi al afacerii: gen. mr. Valeriu Ursu (directorul general al regiei Romtehnica), col.(r) Teodor Balan, col.(r) Ion Pantece si maistrul militar Ion Mandruta, condamnati, cu suspendare, in 1997.
Faptul ca la comanda armatei se gasea gen. Nicolae Spiroiu – un agreat, pe atunci, al PDSR – iar gen.mr. Florentin Popa de la „Directia de Inzestrare a Armatei” (implicat in afacerea „Motorola” si a achizitionarii unor tancuri rusesti, depasite, la preturi umfiate) se afla si el in gratiile regimului Iliescu, a facut ca afacerea „Tigareta 1” sa fie repede musamalizata. Gen.Florentin Popa a declarat ca nici macar n-a avut habar despre intelegerile cu firma Ema Trading sau de inchirierea depozitelor armatei. Cu toate ca nu stia nimic, acelasi gen. Florentin Popa stia totusi ca, in cadrul contractului de vanzare a armamentului dintre Ema Trading si regia Romtehnica, partea libaneza primise materialul militar cu aprobarea ministruiui Spiroiu. Ce declara insa acesta? Ei bine, gen. Nicolae Spiroiu sustinea: „Eu stiu ca relatia cu Mike Nassar – pe care nu l-am cunoscut personal – desfasurata prin Romtehnica, a fost legala, corecta si
profitabila, sub toate aspectele, pentru statul roman (…) Conducerea intreprinderii i-a inchiriat, legal si de buna credinta, cateva spatii disponibile, din patrimoniu propriu, nu al armatei„.
Un lucru este sigur, din tot ceea ce a declarat gen. Spiroiu: ca afacerea a fost profitabila. Pentru cine? Aflam din inregistrarea inedita, amintita anterior, a convorbirii lui Mike Nassar cu Virgil Magureanu, directorul de atunci al SRI, in prezenta translatorului, colonelul Dragos Caraiman. Inregistrarea a fost facuta intr-o vila din Poiana Brasov, la sfirsitul anului 1993, si poate dovedi marile complicitati dintre retele de traficanti si unele personaje importante ale regimului Iliescu, caci in inregistrare se fac referiri frecvente la Florin Georgescu, George Danielescu, Mihai Stefan, Mihai Panzariu, Petre Adrian, Mihai Stefan etc. Astfel Mike Nassar ii explica, la un
moment dat, lui DOM’ PROFESOR: „Pana acum, jocurile astea se faceau la nivele mai mici, nu era protectie, dar acum se joaca la nivel inalt, de asemenea nu am probe. Danielescu l-a protejat intotdeauna pe Petre, si asta este … pentru dolari (…). Acum, Georgescu ii protejeaza foarte puternic pe acesti oameni. Daca mergi sa faci vama pentru KENT platesti 120 de dolari pe bax. La fel si pentru  CAMEL. Pe piata, CAMEL si KENT sunt insa in competitie. Acuma, CAMEL e protejat de Mihai Sefan si ei au facut special aprobare pentru CAMEL la 70 dolari. De aceea platit numai 36 dolari. Unde diferenta?”
Mike Nassar sustinea ca, pentru protectia pe care i-o oferea armata, el platise 1,3 milioane USD. Plus, alti 500 000 USD unui anume ofiter superior, pe nume Rus. Obiectivul principal al discutiei lui Mike Nassar cu Virgil Magureanu il constituia negocierea eliberirii fratelui libanezului, Elie, arestat. Dupa ce Mike a platit o cautiune de 3 milioane USD, Elie a fost pus in libertate. Mass-media a sustinut insa ca eliberarea lui Elie Nassar se facuse la interventia oculta a directorului SRI. Bineinteles, „DOM’ PROFESOR” a negat.
Totusi un cotidian (E.Z.) a mentionat – in urma unor investigatii – ca un general (D), fost apropiat al lui Magureanu, sustinea ca, in timp ce „Afacerea Tigareta 1” aparea pe prima pagina a presei, Virgil Magureanu l-ar fi intrebat daca n-ar fi bine ca SRI sa ia de la Mike Nassar un milion de dolari, pentru a i se facilita eliberarea fratelui. Fostul mirustru al Apirarii, gen. Nicolae Spiroiu, a fost insa mult mai transant, afirmand ca, din cate stie, Elie Nassar ar fi fost eliberat la interventia directa a lui Virgil Magureanu. Epilogul? Fratii Nassar si-au mutat cuibul la Moscova unde, sub protectia mai vechilor lor prieteni din servicille secrete sovietice, apoi ruse, isi continua linistiti traficul de arme si tigari.
Alti doi traficanti, Michel Makhoul si Victor Issa si-au mutat si ei afacerile de contrabanda cu tigari la Kiev, in Ucraina. In Romania insa serialul „Tigareta” continua.

Ion Iliescu alias „Nasul” (V)

Nu cred ca a ratat cineva filmul „Nasul”, indiferent pe cine a avut in rolul principal. Totusi, daca l-ati ratat puteti  citi scenariul sau in varianta romaneasca. Citez :

PRESEDINTELE TURNULUI BABEL AL DROGURILOR MAFIA „ALBA”
„La Depeche Intemationale des Drogues” (DIG), una dintre publicatiile lui „Observatoire Geopolitique des Drogues” (OGD), prezinta  un adevarat barometru al metamorfozarii Romaniei, dupa 1990, intr-o veritabila placa turnanta a traficului international de’ droguri. Spre deosebire de „Raportul anual” al OGD, publicatia sus amintita descrie in amanunt operatiuni precise, oferind astfel informatii concrete despre traficul de droguri in care Romania a fost implicata dupa ’90. Nasii locali si conexiunile lor internationale, ca si complicitatile interne, sunt radiografiate si introduse pe ordinatoarele lui OGD, deoarece Romania, dupa ’90, a devenit – din nefericire – un reper pe harta traficului mondial de droguri. Cantitatile de droguri care au tranzitat Romania la nivelul anilor ’90-’96 sunt impresionante, iar capturile destul de modeste.
Conform DIG, autoritatile romane ale tirnpului erau in deplina cunostinta de cauza, dar regimul Iliescu nu a dat niciodata dovada de vointa politica pentru a decapita retelele narcotraficantilor. DIG nr.27, din ianuarie 1994, insera sub titlul „Romania -Turnul Babel al drogurilor” urmatoarea constatare: „Romania a devenit una dintre cele mai importante placi turnante ale traflcului cu toate tipurile de droguri”. Cauzele acestei situatii dezastruoase sunt vazute de publicatie in tarele regimului instalat la putere, imediat dupa caderea lui Ceausescu. „Aceasta specializare [a Romaniei, n.n] a fost pregatita prin mostenirea retelelor formate sub regimul
Ceausescu, coruptia generalizata a fortelor de ordine si criza economica”. Perpetuarea retelelor de trafic clandestin ale regimului Ceausescu, sub regimul Iliescu, probeaza si o continuitate de preocupari. Se stie ca noul regim, instalat in decembrie ’89, a inchis ochii si a tolerat pe teritoriul Romaniei o serie de organizatii teroriste dar si mafiote. Personaje din acest mediu au capatat acreditari guvernamentale, asa cum a fost cazul notoriu al lui Kamel El Kader, devenit consilier al secretarului general al guvernului, Viorel Hrebenciuc.
Ofiteri ai Politiei din Constanta an dezvaluit unui corespondent al OGD ca noua filiera ugandeza, pusa la punct intre 1990 si 1993, tranzita prin Constanta imense cantitati de hasis. Analiza filierei ugandeze a hasisului demonstreaza caracterul transnational si complexitatea retelei, care grupeaza pakistanezi, africani, israelieni si europeni, dar avea, ca placa turnanta, Constanta. Drogul, provenit din Pakistan, era incarcat in portul Mombasa (Kenia), pe una din navele companiei de navigatie „Shimoni-Tea”, cu destinatia Haifa (Israel), via Durban (Africa de Sud). La Haifa, incarcatura de droguri era preluata de nave ale companiei „Zim-Antwerpen”, care
sosean la fiecare cincisprezece zile in portul Constanta. De aici drogurile fund transportate de compania israeliano-romana „Zim-Rom” pana in Italia, via Bratislava. Creierul retelei ugandeze, un anume Kali, cetatean german de origine ugandeza, lucra cu societatea romana Rimpex SRL din Bucuresti. La un moment dat, reprezentantul lui Rimpex nu s-a prezentat sa preia transportul de ceai si, dupa 23 de zile, vamesii si-au varat nasul, descoperind astfel 4,4 tone de hasis. Un al doilea transport de droguri de pe filiera ugandeza a fost incarcat tot la Mombasa, de catre compania de navigatie Victoria Impex Company din Kampala, pe vasul Barbara D, avand destinatia finala portul Maracaibo din Venezuela, via Durban. La Durban, traficantii ugandezi n-au mai gasit un cargo catre Venezuela (cu escale la Capetown si in Panama), asa incat au decis sa schimbe destinatia initiala. Dupa ce au disimulat 6 tone de hasis
in baloturi de bumbac, au incarcat marfa pe vasul Pelikan, cu destinatia Haifa. La Haifa, drogul a fost incarcat de Zim Antwerpen, adus la Constanta, de unde transportul a fost preluat de importator; societatea slovaca Slovimpex SRL din Bratislava, care ar fi trebuit sa-l predea la Munchen. Din nenorocire pentru traficanti, cargoul a sosit la Constanta pe 3 septembrie, dupa ce autoritatile portuare descoperisera cele 4,4 tone de ceai, amintite mai sus, ceea ce a antrenat si o perchezitie pe cargoul in cauza. Ofiterii din port, care au tinut sa-si pastreze anonimatul, iau marturisit corespondentului OGD ca: „Oricum cantitati mult mai importante si mai bine protejate au tranzitat prin portul Constanta”. Protejate de cine? Nu este greu de banuit si nici unde se scurgeau cornisioanele stoarse de la traficantii ugandezi, pentru ca acestia sa-si vada linistiti de treaba fara accidente, cum au fost capturile din 26 august si 3 septembrie ’93.
Potrivit DIG nr.27 (ianuarie ’94), filiera cocainei este la fel de complexa in Romania ca si cea a hasisului. Una dintre aceste filiere era condusa de Alexandru Docmanov, care disimula pana la 100 kg de pudra in statui de metal, ce voiajau apoi dintr-un post de vama in altul. Doi dintre complicii lui Docmanov au receptionat 109 kg de cocaina intre 1991 si 1993, marfa pe care au plasat-o in Italia. Cei doi complici, doi columbieni, inarmati cu pasapoarte venezuelene, tranzactionau cocaina cu un anume Omar din Timisoara. Interesant este ca, atunci cand columbienii au picat, Omar a sters putina, dupa ce primise in prealabil un telefon de avertisment
din Bucuresti, de la un politist roman care lucra pentru retea.
La randul sau, DIG nr.30, din aprilie 1994, semnala urmatoarele: „Cantitati foarte mari de droguri sosesc in Romania: hasis pe cale maritima via Africa; cocaina din America de Sud pe cale aeriana sau maritima, heroina pe rutele din Balcani”. Pe langa retelele internationale care, cu intinse complicitati in administratie, transformasera Romania intr-un adevarat Turn Babel al drogurilor dupa 1990, apar nasii Romani, narcotraficantii autohtoni. DIG nr.30 il identifica pe unul dintre acestia: „Un traficant roman, caruia i se spune “Printul, a controlat, intre 1990 si 1993, o retea de trafic cu hasis catre Germania, din Timisoara si Arad, via Polonia.” In
realitate „Printul” nu era altul decat romano-sirianul Zaher Iskandarani, supranumit „Printul” sau „Regele Banatului”, un protejat (pana in 1995) al regimului Iliescu. Reteaua „Printului” era una internationala. „Organizatia este compusa mai ales din polonezi si tigani Romani, insarcinati sa treaca in mod clandestin, frontiera care separa Polonia de Germania si sa comercializeze (drogul n.n.), dupa ce acesta a fost tranzitat prin Ucraina”. Lucrurile au mers bine pana in 1993, cand apare concurenta: mafia rusa condusa de un anume „Vadim”. DIG nr.30 precizeaza: „La sfarsitul anului 1993, aceasta organizatie (a „Printului” n.n.) a fost preluata in parte de
mafia rusa din Basarabia si Moldova, dirijata de un anume “Vadim”. “Printul” a contraatacat si, ajutat de vamesii romani, i-a taiat aprovizionarea cu droguri lui “Vadim””. Asadar, cand se punea problema unor rivalitati pe piata traficantilor de droguri intre un mafiot roman si un mafiot rus, vamesii romam ii taiau aprovizionarea rusului, ajutandu-l patriotic pe mafiotul roman. DIG nr.30 mai dezvaluia: „Traficantul roman (“Printul” n.n.) a trebuit, totodata sa-si schimbe rutele de trafic si sa le utilizeze acum pe cele care traversau Slovacia si Republica Ceha”. Pe filiera „Printului” se afla si un om de afaceri de la Chisinau, care poseda o societate comerciala in asociatie cu un cetatean turc. Basarabeanul calatorea la volanul unui automobil de lux, in care dosea pana la 10 kg de hasis, la fiecare calatorie. Corespondentul ODG a observat cum un autovehicul al politiei cehe se prezenta de fiecare data, intr-o anume zi, la locul stabilit -langa orasul Prestice – pe ruta catre Germania, pentru a incasa cei 500 de dolari ca sa lase marfa sa treaca. In ciuda razboiului, „Printul” utiliza, in aceesi masura, si rutele iugoslave. DIG nr.27, din decembrie 1993, aducea grave acuzatii unor reprezentanti ai autoritatilor romane. Despre un general-locotenent de politic se spunea ca ar „figura in fisierele politiei italiene si germane, ca patron al traficului de automobile furate”. Acest personaj ar fi lucrat din 1990 intr-o stransa legatura cu generalul Filipov, seful politici bulgare, care actiona sub acoperirea unei societati comerciale de la Sofia, patronate chiar de fiul sau. Acelasi numar din DIG mai acuza pe un alt general roman de politic, si pe adjunctul sau, ca ar fi fost implicati in traficul de heroina care provenea din Afganistan, via Ucraina. Banii murdari ar fi fost apoi spalati la hotelurile Astoria si Continental din Timisoara. Se mai vorbea si de asocierca unor politisti Romani de rang inalt cu nasi ai „N’draghetta” calabreze, asa cum erau fratii Lombardi, care operau la Satu Mare. Walter Esposito, responsabilul transporturilor de droguri pe ruta Romania-Ungaria-Austria-Italia s-ar fi aflat -sustine DIG nr.26 – sub o inalta protectie romaneasca. O concluzie importanta a publicatiei era – in 1993 – aceea ca traficul de droguri din Est utiliza vechile retele ale traficului de arme dintre fostele state comuniste, membre ale Tratatului de la Varsovia, si tarile arabe. Inaltii functionari de pe vremea lui Ceausescu, preciza publicatia, continuau sa ocupe posturi importante sub regimul Iliescu. In plus, am adauga, Kamel El Kader aparea in fotografii umar la umar cu Presedintele Iliescu, asa cum se intamplase la Forumul „Crans Montana” de la Bucuresti (1994), sponsorizat – intre altii – de „Printul Banatulul”, Zaher Iskandarani.
1. ROMANIA LUI ILIESCU: CEL MAI MARE DEPOZIT DE DROGURI DIN EUROPA DE EST
Raportul OGD pe 1997, la capitolul Romania, analizand situati drogurilor in perioada 1995-1996 – Ultimii doi ani ai regimului Iliescu – face un rechizitoriu amplu si documentat, demonstrand ca Romania, mai ales in penoada ’92-’96, se transformase dintr-o tara de tranzit a drogurilor, intr-o tara de fabricatie si consum, mai ales a heroinei. Sunt indicate trei cauze principale ale acestei situatii catastrofale: haosul legislativ, coruptia pana la cele mai inalte niveluri si tolerarea in Romania a unor organizatii teroriste si mafiote, cunoscute prin implicarea lor in traficul de droguri, de care se facea vinovat regimul Iliescu in perioada 1992-1996, cu o accentuare in ’95-’96.
O prima tendinta pentru perioada ’95-’96 – constatata de raportul OGD din 1997- este aceea ca traficantii de droguri nu se mai limiteaza doar la tranzitarea Romaniei si trecerea drogurilor in Ungaria. Constituirea unor stocuri importante de droguri permite o redistribuire, constata raportul OGD, in directia spatiului Schengen, via Polonia si Republica Ceha. In cursul a numai patru ani (’92-’96), cantitatile de droguri stocate in Romania – avand una din principalele surse mai noi Caucazul, cu tranzitarea porturilor rusesti si ucrainiene – au crescut considerabil. Circa 6 tone de droguri au fost confiscate in 1996, in principal derivate ale canabisului, dar si 130 kg de cocaina si 62 kg heroina, confiscate la granita de vamesii unguri. Care trecusera, bine mersi, prin vama romaneasca. Potrivit raportului OGD din 1997, hasisul din Romania provenea din Cornul de aur al Africii de Est, marihuana din Nigeria, cocaina din Columbia, Venezuela si Brazilia. Iata de ce raportul OGD/97 considera ca Romania anilor ’92-’96 s-a transformat intr-o veritabila placa turnanta a traflcului international de droguri tari. Descoperirea a doua fabrici de heroina, abia in 1996, a confirmat supozitiile politistilor europeni, aflati in post la Bucuresti, privind noul rol jucat de Romania lui Iliescu in traficul cu acest drog. „Toate aceste
activitati legate de trafic au provocat cresterea ofertei pe piata interna si dezvoltarea toxicomaniei”, sustine raportul OGD/97. In continuare, raportul din 1997 preciza:
„Romania nu mai joaca, asadar, doar rolul unei tari de tranzit terestru, aerian si maritim al drogurilor provenind din Asia de sud-est, Turcia, America Latina si Africa”. Ce rol a avut insa regimul Iliescu in transformarea Romaniei dintr-o tara de tranzit a drogurilor, intr-o tara de productie si consum, mai ales a heroinei? Iata ce afirma raportul OGD pe 1997:

„Noul rol al tarii in traficul de droguri, al heroinei mai ales, a fost agravat de mai multi factori… Narcoactivitatile au exploatat, dupa caderea lui Ceausescu, dezordinea, a legislatie inadecvata, criza economica si coruptia pe scara larga. In sfarsit prezenta in Romania a unei minoritati turce, ca si a emigrantilor kurzi, iranieni, albanezi, chinezi etc., a favorizat traficul. Aceasta fara  droguri (Romania, n.n.) este, in particular, o importanta baza a partidului muncitorilor din Kurdistan (PKK), organizatie kurda aflata in razboi cu statul turc”. Asadar, pe langa coruptie, legislatie inadecvata, dezordine, regimul Iliescu a favorizat traficul de droguri dure si prin continuarea cardasiei cu o serie de organzati teroriste (gen PKK), binecunoscute pentru implicarea lor in traficul de droguri. Sa observam ca, la acest capitol, regimul Iliescu nu a facut altceva decat sa continue binecunoscuta cardasie a regimului Ceausescu cu terorismul. Raportul OGD pe 1997 considera, totodata, ca „este prea devreme sa stim daca tentativa de moralizare a vietii publice,
intreprinsa de noul guvern, ales in noiembrie 1996, va avea efecte durabile”.
Raportul OGD citeaza si rapoarte ale SRI, dupa care 60% din drogurile care intrau in Romania, intre anii ’95-’96, proveneau de pe filiera turca. Cea mai importanta captura de heroina (42kg) s-a efectuat la 12 decembrie 1996, intr-un autobuz turc apartinand companiei turce „Toros”. Drogul se afla ambalat in pachetele mici, de 500 de grame. Unul dintre cetatenii turci, arestat cu prilejul capturii, era chiar fratele proprietarului companiei. De regula, dupa ce introduc drogurile in Romania, turcii utilizeaza cetateni de alte nationalitati, pe post de carausi (camile,in argou). Dintre cei 95 de traficanti arestati in Bucuresti in 1996, 41 s-au dovedit a fi iranieni, 20 romani si 14 turci. „Heroina provenita din Afganistan si din tarile Asiei centrale”, constata raportul OGD din 1997, „patrunde in Romania via Moldova si Ucraina. Pana in 1995, acest drog era expediat rapid, via Ungaria si Slovacia, catre statele Europei Occidentale: in principal, catre Austria, Italia, Germania si Tarile de jos (Belgia si Olanda)”.

2. COLABORAREA REGIMULUI ILIESCU CU RETELELE PKK
O parte din traficul de droguri desfasurat in Romania – constata raportul 0GD/97 – se afla in mainile kurzilor, dintre care cei mai multi apartin organizatiei teroriste PKK. Potrivit raportului OGD/97, PKK se ascunde in spatele unei organizatii de masa, denumita generic „Frontul de Eliberare al Kurzilor” (in original ERNK), care grupeaza diverse organizatii de femei, tineret, studenti sau oameni de afaceri kurzi din Romania. Oamenii de afaceri kurzi, de pilda, s-au grupat in „Asociatia Oamenilor de Afaceri din Orient”. Despre aceasta asociatie, raportul OGD din 1997 sustine ca servea drept „excelenta legatura pentru activitatile PKK”. Toate organizatiile kurde din Romania se aflau in 1996 sub controlul strict al PKK (PartidulMuncitorilor din Kurdistan), iar seful PKK era, in acelasi timp, si selul frontului ERNK. Responsabilul direct pentru colectarea fondurilor era una si aceeasi persoana cu delegatul pentru probleme de propaganda al PKK, si, in acelasi timp, director al ziarului kurzilor din Romania, „Vocea Mesopotamiei”, ziar care se distribuia nestingherit, gratis, la gurile de metrou din Bucuresti. Raportul OGD specifica faptul ca acesta era un om de afaceri prosper, care urmase cursuri de literatura engleza la Oxford. Circa 90% dintre kurzii din Romania faceau parte din organizatii care apartineau ERNK si cotizau, in acest cadru, la PKK. Detaliu important: 75% dintre acesti mici investitori orientali din Romania sunt de nationalitate turca, dar in realitate, kurzi, iar ERNK le punea la dispozitie capitalul initial pentru a demara micile afaceri remarca
raportul OGD/97. Potrivit statisticilor politice romane – citate de raportul OGD/97 – circa 65% din totalul capturilor facute la vama sunt de la asemenea companii de transport. Purtatorii de cuvant ai PKK si ERNK nu numai ca au negat ca organizatiile lor ar fi implicate in traficul de droguri, dar au specificat ca, de fapt, acestea colaborau cu Politia romana si ca serviciile anti-drog din Romania au facut, dupa ’90, patru capturi pe baza informatiilor oferite de organizatiile kurde. Totusi, nici un kurd nu a fost vreodata implicat. Conform OGD., colaborarea PKK si ERNK cu politia, sub regimul Iliescu, nu era altceva decat un mod abil al kurzilor de a-si
inlatura concurenta de pe piata drogurilor, cu mana politiei romane. Pozitia politiei romane, care a apreciat in mod manifest acest gen de colaborare, ramanane oricum ambigua, se specifica in raportul 00D197. Nicolae Ulieru purtatorul de cuvant (din acel moment) al SRI, a declarat ca Serviciul Roman de Informatii detinea date sigure privind implicarea kurzilor in traficul de droguri si arme, dar nu le putea face publice. Este de remarcat ca, desi SRI stia perfect ce fac organizatiile PKK si ERNK in Romania, regimul Iliescu a ignorat informatiile si a preferat sa continue colaborarea clandestina cu kurzii. Este usor de presupus de ce: fonduri clandestine pentru partidul de guvernamant si clientela sa politica”. Sa mai remarcam si alt aspect: este pentru prima data cand o organizatie internationala ca OGD dezvaluie, intr-un raport anual difuzat la scara mondiala – asa cum este raportul OGD/97 – colaborarea secreta a regimului Iliescu cu PKK, in afaceri care vizeaza domeniul crimei organizate internationale. Iata un subiect inedit, asupra caruia raportul OGD/97 ofera primele indicii importante si de la care poate demara o ancheta de amploare: regimul Iliescu si crima organizata transnationala, ’90 – ’96”.
3. AFACEREA „CALU”
Conform OGD/97, kurzii erau implicati atat in traficul clandestin care tranzita din Turcia catre Romania, via Bulgaria, cat si in cel care tranzita Ucraina spre Moldova, venind din spatiul rus. Potrivit politiei romane, citata in raportul OGD/97, „drogul care ne vine din tarile fostei Uniuni Sovietice se afla sub controlul mafiilor ruse, caucaziene si ucrainiene”. PKK avea legaturi cu toate aceste mafii. Legaturile kurzilor cu mafia rusa au fost facilitate de faptul ca organizatiile acestora sunt legale. In Rusia, ba au si reprezentanti oficiali. Un simbol viu al colaborarii regimului Iliescu cu kurzii si mafia rusa il constituie afacerea Calu. In septembrie 1995, politia
turca” a arestat la Edime un roman, al carui pseudonim era Calu, impreuna cu sase kurzi („turci”), care transportau 2 kg de heroina, cinci pistoale si o mitraliera. Calu a declarat la interogatoriul luat de polita turca” din Edime, ca el era la al optulea transport de heroina catre Romania, si de exploziv, din Romania in afara. Calu a recunoscut ca lucra pentru PKK. Conform raportului OGD/97, surse apropiate serviciiior secrete romane au dezvaluit ca agentul Calu era unul dintre oamenii lor si ca acesta lucra, in acelasi timp, si pentru mafia din Transnistria. Un ofiter al Armatei a 14-a ruse a declarat unui corespondent OGD, in 1995, ca trupele ruse „au favorizat comertul cu droguri provenind din Extremul Orient”. Potrivit ofiterului, traficul de droguri din zona era condus de un evreu rus, care avea si cetatenie elvetiana, individ din anturajul presedintelui Snegur. Mafiotul facea obiectul unui mandat de arestare in Rusia, pentru trafic de diamante industriale si arme. Este vorba de celebrul gangster Boris Birnstein, care detinea in Moldova de peste Prut cvasimonopolul exporturilor de materii prime (intre care, cel al lemnului), monopolul asupra bancilor, al societatilor de asigurare, prin intermediul marelui sau concern „Seabeco” si cel care controla si imprimarea banilor in Moldova. Alaturi de monopolul fabricarii de pasapoarte, „Seabeco” mai controla turismul si devenise, intre timp, proprietarul luxosului hotel MOLDOVA din Chisinau, inclusiv al cazinoului din hotel, ambele proprietatea KGB pana in 1991. Concernul „Seabeco” mai dispunea in Moldova, in 1996, de 12 ferme de crescatorii, care produceau 3.500 de tone de curcan pentru piata occidentala, pe langa monopolul traficului de droguri si masini furate din Germania si Austria. Una dintre aceste masini i-a fost facuta cadou de Birnstein ministrului de
Justitie al Moldovei, cu care acesta a fost prins la Viena in 1992. Automobilul fusese furat, de fapt, de mafia ucraineana din orasul Heilbron (Germania). Ministrul nu era decat un curier al lui Birnstein, intre ale carui afaceri intra si traficul de carne vie, cu moldovence, pentru bordelurile din Germania. In realitate, Birnstein si Seabeco se ocupau cu spalarea banilor mafiei ruse, bani care ajungeau apoi, curati, in bancile din Elvetia. Cine era, de fapt, Birnstein? Conform FBI si Interpol, Birnstein emigrase din URSS in Israel in anii ’80, re-emigrase cu un pasaport canadian, pentru ca in 1991 – utilizand vechiul sau pasaport sovietic – sa revina in Republica Moldova, unde si-a procurat un pasaport moldovenesc. L-a ademenit pe Mircea Snegur cu o mare cantitate de motorina, pe care apoi a vindut-o tot el, dar in numele lui Snegur, la un pret mult mai avantajos, in Suedia si Finlanda, impartind ulterior castigul cu Snegur. Imediat, Birnstein a obtinut primele monopoluri in Moldova: fabricarea permiselor de conducere auto, precum si cel al importului si exportului de motorina si benzina. La alegerile din 1996, Birnstein a finantat campania electorala a lui Snegur, fortandu-l insa pe acesta sa nu intervina in favoarea eliberarii grupului Ilascu, pe care mafiotul il considera nationalist. (La fel a procedat si ex-ambasadorul american Alfred Moses, care l-a sfatuit in campania din 1996 pe Iliescu sa nu intervina in favoarea lui Ilascu, din acelasi motiv). Semnificativ, in 1992, Birnstein a fost mediatorul crizei care a dus la separarea Transnistriei, regiune unde se afla unul dintre cele mai importante arsenale de rachete balistice din regiune, conform serviciilor americane. Birnstein a reusit apoi sa-l debarce pe gen. Lebed, dupa ce a pus mana pe o caseta in care Lebed il caracteriza pe Eltin drept „porc betiv” si a transmis-o la Kremlin. Staruim asupra lui Boris Birnstein deoarece omul sau de incredere in Romania – in anii regimului Iliescu – a fost binecunoscutul Vitali Ustroi (Usturoi), implicat in mai multe afaceri de trafic cu materiale strategice. Amintim aici doar afacerea cu mercur rosu, din parcarea de la Vila-Lac Snagov, in care au fost amestecate si unele cadre ale Armatei.
4. REGIMUL ILIESCU SI MAFIA „SACRA CORONA UNITA”
Tot in raportul OGD/97 se mentioneaza traficul de droguri in care era implicata mafia italiana „Sacra Corona Unita”. Aceasta organizatie a controlat traficul de droguri intre Italia si Romania, in principal a heroinei, aduse din Turcia. Precum si a cocainei, provenita din Brazilia.
„Sacra Corona Unita” s-a bucurat, conform OGD / 97, de complicitatea unor inalti functionari de stat si din politia regimului Iliescu. Raportul OGD/97 noteaza: „Parchetul a recunoscut pentru prima oara in Romania, ca atat crima organizata, cat si traficul de droguri au beneficiat de sustinere politica si ca “banii murdari” au fost utilizati de “anumite partide” pentru finantarea campaniilor electorale”. In incheiere, raportul OGD/97 pune, negru pe alb, problema necesitatii deconspirarii „legaturilor vechiului guvern al presedintelui Iliescu cu crima organizata”.

Ion Iliescu si culisele asa-zisei ” Revolutii ” din decembrie ’89 (IV)

” Dupa cum vedem, telenovela „Viata unui ceferist” – pe care ne-o serveste Ion Iliescu, atunci cand vine vorba de trecutul Kominternist al propriului tata – difera serios de adevarul istoric. Pentru biografia post-decembrista a lui Ion Iliescu nu dadea insa bine – ba, ca sa citam din clasici, suna ca dracu’- faptul ca primul presedinte emanat, dupa o revolutie zisa anticomunista, descindea, de fapt, dintr-un Kominternist. Refugiat timp de patru ani in U.R.S.S. – in anii’ 30, in plin stalinism – care intrase la Gorikovo in C.C. al P.C.d.R., partid a carui misiune istorica, fixata de Moscova, era Dezmembrarea Romaniei. Misiune la care pusesera umarul – pe langa P.C.d.R. -si cateva structuri de spionaj si terorism sovietice ori aflate sub mantie sovietica: NKVD, GRU, DRO, Zacordat, toate foarte active in Romania in anii ’20-’30. Asa incat, Ion Iliescu si-a cosmetizat putin biografia. Cum ar zice Caragiale ! p!-aici, p-acolo, prin partile esentiaie. Dar, sa fim optimisti. Ca si in cazul recentei afaceri a firului rosu, n-ar fi exclus ca Ion Iliescu sa exclame din nou: Acum mi-am amintit!
Probabil ca la toate acestea facea aluzie Ceausescu in 1955, in calitatea sa de secretar cu problemele de cadre al P.M.R., atunci cand adnota pe fisa lui Ion Iliescu: „Despre tatal sau atat se cunoaste?” Evident, se stiau mult mai multe. Dar in 1955 Ion Iliescu fusese selectionat de Kremlin pentru o misiune mult mai importanta: el urma sa activeze in cadrul Uniunii Internationale a Studentilor (UIS), cunoscuta organizatie de front a propagandei sovietice, cu sediul formal la Praga, dar in realitate condusa de la Moscova, de catre Sectia Internationala a C.C. al PCUS si de catre Directoratul (PGU) al KGB, specializat in operatiuni externe.”

Dar, ca sa nu va mai plictisesc cu anii tineretii lui Ionel, sa trecem la o perioada mult mai recenta si mai apropiata de zilele noastre, „Revolutia din 1989”, despre care nici macar in ziua de azi nu ni s-a spus adevarul. Citez:

CATEVA MII DE TURISTI SOVIETICI, DIN FORTA SPETZNAZ, AU PARTICIPAT LA LOVITURA DE STAT DIN DECEMBRIE 1989
Punerea in scena a loviturii din decembrie ’89 a avut o repetitie generala in noiembrie 1987 cand, la doar cateva luni dupa vizita lui Gorbaciov la Bucuresti, pe 15 noiembrie 1987, a izbucnit revolta de la Brasov. o manifestatie muncitoreasca care a coagulat repede nemultumitii orasului, intr-o duminica in care in Romania aveau loc alegeri. Devastarea regionalei de partid, cele cateva momente de libertate ale brasovenilor, apoi interventia in forta a trupelor de interne au prevestit dezastrul lui Ceausescu din decembrie ’89. Postul Europa Libera a intrat in actiune, difuzand comentanile lui Silviu Brucan, pe marginea evenimentelor, cateva saptamani la rand. Un fapt a iesit in evidenta: gradul de nemultumire al maselor atinsese pragul exploziei sociale. Era suficient un detonator pentru ca bariera psihologica a fricii colective sa fie depasita iar populatia, bine manipulata, sa ia cu asalt obiectivele din oras. Repetitia generala din ’87 nu s-a rezumat la Brasov. Incidentele din 15 noiembrie ’87 au fost sustinute apoi de manifestatii ale
studentilor la Iasi si Timisoara. Axa Iasi-Brasov-Timisoara a revoltei din ’87 va functiona si in 89, chiar daca evenimentele planuite pentru 15 decembrie ’89 la Iasi nu au amorsat o revolta de proportii ca la Timisoara, datorita proastei organizari. Un lucru aparea clar: in ’87, pentru rasturnarea guvernului Ceausescu, era necesara declansarea simultana a revoltei in mai multe orase industriale, culminand cu Bucurestiul. La Brasov, in noiembrie 1987, a iesit la iveala si capacitatea de represiune a regimului dar, mai ales, faptul ca mamaliga poate exploda. Invatamintele din 15 noiembrie ’87 vor fi aplicate doi ani mai tarziu, cand spetznaz-ul sovietic va intra in actiune.

Declansarea evenimentelor din decembrie ’89 a fost precedata de un fapt ocultat sistematic de „emanati”, in ultimii 10 ani. Dupa data de 10 decembrie ’89, in Romania patrunde un numar fara precedent de turisti sovietici. Coloane intregi de automobile Lada, cu cate patru barbati atletici, sunt semnalate la granita cu U.R.S.S., Bulgaria si Ungaria. Un detaliu merita, deasemenea, mentionat: turistii sovietici au patruns in Romania fara pasapoarte, ceea ce dovedea o complicitate la nivel inalt. Conform unor statistici, se estimeaza la cateva mii numarul turistilor sovietici patrunsi in Romania in decembrie ’89. Pe 13 decembrie ’89, rapoartele inspectoratelor de securitate Olt si Dolj semnalau deplasarea masiva a coloanelor de automobile Lada, cu turisti sovietici, in directia Timisoara. La o singura statie PECO, de exemplu, a fost semnalata o coloana de 12 autoturisme Lada. Turistii sovietici, atletici si sobri, au evitat orice contact cu bastinasii romani. S-a remarcat faptul ca, de regula, sovieticli evitau hotelurile, preferand sa ramana peste noapte in masini, prin parcari si campinguri. Si serviciile secrete occidentale au remarcat invazia de turisti sovietici din Romania, in prima jumatate a lui decembrie ’89. Turistii sovietici formau forta de SOC spetznaz, constituita din operativi ai GRU(Glavnoe Razvedîvatel’noe Upravlenie (‘ГРУ, termenul din rusă pentru „Directoratul principal de spionaj”, organizație de spionaj militar sovietică și (după 1991) rusă, în existență din 1918), care actionau in civil (visuatniki), la care ne-amreferit mai inainte. Totodata, la granitele Romaniei se semnaleaza constituirea unor forte de invazie militara straina. La granita cu U.R.S.S., in zona Galati-Braila, s-a semnalat o forta de interventie sovietica alcatuita din trupe de infanterie si tancuri. La granita cu Bulgaria, la Ruse, se semnaleaza o concentrare a unitatilor franceze GIGN ( Grupul de Interventie al Jandarmeriei Nationale franceze, unul foarte obscur si temut, dar si foarte ocupat-n.m) . In timp ce la frontiera romano-ungara se aflau, gata de interventie, unitati vest-germane din cadrul cunoscutei forte GSG 9( Grupul Garzilor de Frontiera -n.m). Elemente ale AVO ungar si UDB iugoslav sunt semnalate in Banat si Ardeal, in ciuda faptului ca Ceausescu, reintors la Bucuresti de la o intalnire a Pactului de la Varsovia desfasurata la Moscova (unde avusese o discutie la cutite cu Gorbaciov, care ii daduse un ultimatum privind introducerea in Romania a schimbarii, a politicii de perestroika), dispusese, subit, ca trupele de graniceri (17.000 de militari) sa treaca in subordinea Mimsterului de Interne. La 1 decembrie ’89, la o sedinta a CEPEX, Ceausescu isi criticase aspru clica de potentanti. Dupa caderea regimurilor totalitare din Europa de Est, cu complicitatea vizibila a Moscovei, potentantii lui Ceausescu intelegeau insa perfect ca jocurile erau facute intre Gorbaciov si Occident, si ca zilele lui Ceausescu erau numarate. Pe 17 decembrie, la un CEPEX de criza, Ceausescu anunta:
Stim deja ca atat Est-ul cat si Vest-ul vor sa schimbe totul.” A doua zi pleca in Iran. La reintoarcere, pe 20 decembrie, i se spune ca la Timisoara lucrurile s-au mai calmat. Rosteste un discurs televizat din studiourile TV aflate in subsolul Comitetului Central. La sugestia, se pare, a lui Barbu Petrescu, Ceausescu organizeaza un miting a doua zi, 21 decembrie. In timpul discursului rostit de Ceausescu la miting, din fata C.C.-ului se aud brusc tipete de femei, rapait de gloante si scrasnete de tancuri. Ce se intamplase? La mitingurile lui Ceausescu, de regula, echipa de sonorizare utiliza o banda de magnetofon cu urale, aplauze si lozinci, amplificate prin
statii in intreaga zona. Pe 21 decembrie, o echipa instalata in podul Ateneului s-a cuplat la reteaua de amplificare a Pietii Palatului si, in plina cuvantare a lui Ceausescu, a introdus in statie o banda sonora inregistrata anterior, la represiunea din fata Catedralei de la Timisoara. Pe banda se aud urlete de femei, rapait de mitraliere si scrasnete de tancuri. Pe 21 decembrie, cand banda este introdusa in statia de amplificare de echipa din podul Ateneului, lumea adunata la miting aude rapaitul de gloante si urletul femeilor dinspre zona Victoriei. Cei prezenti intra in panica, refugiindu-se. Ceausescu, lipsit de vizibilitate in balconul C.C.-ului, nu intelege ce se
petrece si striga: „Stati linistiti tovarasi.” Elena striga si ea. Prea tarziu. Mitingul s-a spart. Alti manifestanti intra in Piata Palatului, cu pancarte anticeausiste. Se formeaza in Piata Universitatii un nucleu de rezistenta. Printre manifestanti se afla insa numerosi securisti in civil, care pozeaza in anticomunisti. Dupa-amiaza si noaptea are loc represiunea. De pe blocul Dalles si de pe fostul Carlton, echipe speciale de lunetisti trag asupra manifestantilor (conform declaratiilor locatarilor). Avertizat, Ion Iliescu isi ia ramas bun de la colegii de la Editura Tehnica si pleaca intr-o directie secreta. S-a spus ca s-ar fi deplasat la Televiziune. Conform anchetei Antoniei Rados (op.cit.) Iliescu s-a deplasat mai intai la sediul M.Ap.N. care, cum am aratat anterior, avea legaturi telefonice cu Moscova si cu tarile membre ale Tratatului de la Varsovia. De la aparatul cu nr. 261, Iliescu a luat contact cu toate capeteniile Armatei si Securitatii, asigurandu-se mai intai de sprijinul lor, apoi a convocat o reuniune pentru orele 15.00, in biroul ministrului Apararii. Abia dupa aceea, Iliescu a plecat in graba la TVR. Pe fir direct, M.Ap.N.-ul ramane in contact permanent cu gen. Piotr Lusev, cel care preia conducerea operatiunilor din Romania.(vezi interviul lui Militaru din „Nouvel Observateur”, mai 1990, precum si interviul cu Mihai Lupoi)
In sediul C.C.-ului, gen. StancuIescu apare pentru prima data in civil in fata lui Ceausescu, cu piciorul in ghips, si il anunta ca afara sunt muncitori, dupa ce dictatorului i se spusese tot timpul ca sunt doar niste huligani. Il convinge apoi sa paraseasca cladirea C.C., insotit de o garda civila. Desi Ceausescu putea sa plece din C.C. pe mai multe cai, Stanculescu il convinge sa ia elicopterul, solicitat insistent chiar de el. In felul acesta, masele pot vedea ca dictatorul fuge. Intre timp, Securitatea deschide emisia in televiziune. O legaturi directa, facuta dintr-o camera de la etajul 7, de langa blocul studiourilor, permite Televiziunii Romane Libere sa transmita prin releu, via Praga si Belgrad, atat in Est cat si in Vest. In „Studioul 4,” sunt adusi grabnic o multime de artisti, regizori, poeti, filosofi, figuri binecunoscute, in frunte cu dizidentul Mircea Dinescu (eliberat din arestul la domiciliu de ambasadorul olandez Stork). Toata lumea face declaratii entuziaste. Din „Studioul S”, insa, Securitatea vegheaza. La etajul II, directorul Petre Constantin, un vechi activist, este asistat de Dan Martian, lector la „Stefan Gheorghiu”, un apropiat al lui Iliescu. Dupa regizorul Sergiu Nicolaescu, apare la TVR gen. Militaru care il cheama insistent pe Iliescu. Apare si Lupoi, omul lui Stanculescu, care ramasese la M.Ap.N.,unde exista legatura directa cu Moscova. Soseste in cele din urma si Iliescu, care tuna si fulgera impotriva lui Ceausescu, la ora aceea arestat la Targoviste. Anunta formarea „Consiliului Salvarii Nafionale” si cheama oamenii responsabili, la orele 17.00, la C.C. Dupa o jumaate de ora, Iliescu reapare, dar in „Studioul S”. Mult mai sigur pe el, apeleaza membrii de partid, disociindu-i de cel care intinase nobilele idealuri ale socialismului. Pleaca imediat, insotit de Silviu Brucan. Cateva minute dupa ce Iliescu a parasit TVR, cei din „Studioul 5” inchid emisiunea si „Studioul 4”. Pretext: s-a incins aparatura. Poetilor, filosofilor si artistilor li s-a pus astfel pumnul in gura. Rolul lor, in acreditarea lui Iliescu in ochii Romanilor, se incheiase. Nu mai era nevoie de figuratie.
In acest timp, Iliescu se grabea la intalnirea secreta de la Ministerul Apararii din Drumul Taberei, unde il asteptau capii Armatei si Securitatii. Dupa un accident minor de masina, in Piata Victoriei, Iliescu si-a facut aparitia la Ministerul Apararii cu oarecare intarziere. Generalii Stanculescu, Chitac, Mortoiu si altii il asteptau nervosi. Sedinta secreta a debutat pe un fond de haos si neliniste: multi se intrebau ce cauta un civil, ca Iliescu, printre ei. Iliescu a cerut crearea unui organism provizoriu, care sa preia puterea in tara, pana la viitoarele alegeri. La sfarsit, l-a numit pe generalul Guse, seful Statului Major General, ca sef al comandamentului central al revolutiei, iar adjunct pe generalul Chitac, in acel moment comandantul trupelor de Securitate. I-a numit pe generali, desi in acel moment Ion Iliescu nu avea nici o functie oficiala, era un simplu cetatean, director al unei edituri de stat. Apoi, insotit de o parte dintre cel prezenti, Iliescu s-a grabit sa ajunga in Piata Palatului. Il insoteau, printre altii, Militaru, Guse, Brucan si Roman. Capitanul Lupoi, omul lui Stanculescu, le deschidea drumul prin multime. Ajuns pe balconul C.C.-ului care, dupa intreruperea de o ora si jumatate a emisiei televiziunii, devenise singura tribuna a evenimentelor, Iliescu si-a modificat stilul. Saluta cu semnul victoriei, renunta la apelativul tovarasi, si se prezenta multimii drept sef al „Comitetului Salvani Nationale”. Cum rumoarea din piata crestea, Iliescu adauga, pentru a linisti multimea: „Securitatea nu mai exista.Trupele Ministerului de Interne au fost subordonate Armatei.” Rumoarea ostila a multimii l-a determinat insa pe Iliescu sa-si intrerupa discursul. A intervenit, salvator, gen. Guse, ca reprezentant al Armatei, care a reusit pentru moment sa mai calmeze atmosfera. Sfatuit de cei din grupul sau, Iliescu se vara  iar in fata, si incearca sa castige multimea din piata cu diverse promisiuni. „Dictatorul va fi dus in fata justitiei‘, a anuntat Iliescu, o afirmatie pe care curand o va regreta. Cum multimea nu reactiona pozitiv, Iliescu mai adauga cateva fraze populiste, apoi
anunta: „Vom trece acum la formarea conducerii provizorii.” Abandonand balconul, unde se va instala Dumitru Mazilu (creatorul „Forumului Cetatenesc”, dupa modelul ceh), intregul grup, cu Iliescu in frunte – afisand un aer destul de panicat – a disparut in sediul C.C.-ului. Pentru a scapa de supravegherea permanenta si neincrezatoare a revolutionarilor lui Nica Leon si a
altora, micul grup al lui Iliescu a pretextat ca avea nevoie de liniste, pentru a lucra. Cu totii s-au baricadat in camera 226 de la etajul II, unde s-au incuiat, lasandu-l afara, in fata usii, pe post de cerber pe Cazimir Ionescu iar in interior, pe acelasi post, pe capitanul Lupoi. Din acest moment n-au mai intrat in camera decat persoanele agreate de Ion Iliescu. Afara, pe coridor, se adunau treptat barzii vechiului regim (ca Dumitru Popescu „Dumnezeu”), dornici cu totii sa se puna la dispozitia noii puteri democratice, dar si capi ai Securitatii, dintre care cel agreat de Iliescu a fost col. Gheorghe Ardeleanu, seful unitatilor anti-tero (U.S.L.A.), care si-a pus pe loc, la dispozitia grupului de pucisti, toti cei 1600 de oameni ai sai. „Vom rezolva treaba, asa cum s-a discutat cu Victor” (Stanculescu), i-a spus Iliescu lui Guse, in timp ce avea in mana lista cu ” persoane care ar putea ocupa posturi de raspundere„. In camera 226 isi facea acum prezenta si Virgil Magureanu, cel care asteptase grupul ore in sir, in cladire, avand mare grija ca sa ramana permanent in spatele camerci de filmare. Postat in fata unei harti, Iliescu a luat legatura telefonica cu tovarasul Stanculescu, la Ministerul Apararii, cel care tinea permanent legatura directa, secretarul rosu) cu gen. Piotr Lusev si ceilalti comandanti ai Tratatului de la Varsovia. Iliescu era obligat sa o faca. Comitetul Central nu era un punct operativ de comanda militara. Doar la Ministerul Apararii existau legaturi directe, secretizate, cu toti aliatii Pactului de la Varsovia. In primul rand, cu Moscova, cu Gorbaciov. Intre timp, cei din grup dezbateau aprins firma sub care pucistii urmau sa se infatiseze natiunii si lumii. Generalul Militaru o tinea una si buna: „Dom’le, sa ramanem la Frontul Salvarii Nationale„. Cum nimeni nu parea foarte entuziasmat, Militaru a adaugat: „Frontul Salvarii Nationale exista de sase luni!” (De fapt, el exista din 1988, cand fusese constituit conspirativ, la sugestia sovieticilor. Cum am vazut, cu sase luni mai inainte, Militaru se intalnise cu Iliescu in Parcul Herastrau pentru a-l informa de existenta Frontului, asadar ca aveau o concurenta la gratiile sovieticilor). Iliescu, fara jena, i-a informat pe ceilalti din camera ca el luase deja legatura cu ambasada sovietica, pentru a-i lamuri „cine suntem si ce vrem„. Cel putin atat gasea de cuviinta Iliescu sa-i informeze pe cei din jur, in legatura cu convorbirea (ori convorbirile) cu sovieticii din acea zi. Sub pretextul ca sediul C.C. nu era un loc prea sigur – lipsea telefonul direct, firul rosu, cu Moscova si cu Pactul de la Varsovia – intregul grup s-a decis sa se refugieze la Ministerul Apararii, in Drumul Taberei. Conform amintirilor publicate de Dumitru Mazilu dar si a altor marturii, se pare ca, pe drum, grupul s-a abatut mai intai pe la ambasada sovietica. Episodul este controversat, din motive usor de banuit. Totusi, lasand deoparte alte marturii, intr-un documentar realizat la Bucuresti de CNN – in care sunt infatisate si tunelurile subterane, asa cum erau cele de sub sediul C.C. si Piata Palatului, prin care Ceausescu s-ar fi putut cu usurinta evacua – se sugereaza ca grupul lui Iliescu ar fi facut o halta la ambasada, in acea seara.
Imediat dupa plecarea lui Iliescu si a grupului sau din sediul C.C.-ului, in Piata Palatului rasunau primele rafale. In jurul orelor 21 cadeau primii morti. In mod subit, aparuse pericolul terorist, oameni descrisi de Iliescu ca fiind antrenati sa „traga din toate pozitiile„. Timp de doua zile, asa-zisul pericol terorist ii va permite grupulul lui Iliescu sa castige timp, cu un dublu scop: 1) sa
acapareze total puterea si 2) sa scape de Ceausescu, care cunostea mult prea multe despre Iliescu, familia sa si legaturile acestora cu Moscova.

La orele 23, Iliescu reapare la TVR si citeste primul comunicat al Comitetului Provizoriu al „Frontului Salvarii Nationale”. De fapt,
textul fusese redactat initial de Dumitru Mazilu dar fusese modificat, pe ici pe colo prin punctele esentiale, de Silviu Brucan care nu agrease nici macar formula finala: „Asa sa ne ajute Dumnezeu”, deoarece i se parea, ca amintea prea mult de monarhie. Iliescu a mai citit o lista cu membrii Comitetului Provizoriu, lista in care el se trecuse ultimul, sugerand astfel telespectatorilor aparenta sa lipsa de apetenta pentru putere. In realitate, lui Iliescu ii vor mai trebui inca doua zile pentru a pune mana complet pe putere – doua zile in care teroristii vor trage din toate pozitiile, provocand astfel peste o mie de morti si sute de raniti, cu totii oameni nevinovati – ca si pentru a se debarasa de incomodul (in viata) Ceausescu, tinut inca din 22 decembrie, la pastrare, intr-o unitate militara de la Targoviste, dar a carui arestare nu fusese anuntata poporului decat douazeci si patru de ore mai tarziu. Timp de doua zile, in mare taina, Iliescu nu se ocupase decat cu restructurarea aparatului militar si celui al Securitatii. Ultimul, activat din 24 decembrie, cand ofiterii fostei Directii a 5-a, care avusese misiunea sa apere sediile, fusesera convocati la Ministerul de Interne. Pe 23 decembrie, in editia unica a „Scanteii poporului”, distribuita cu o remarcabila promptitudine, aparea urmatorul comunicat al lui Iliescu:
Noi, romanii, nu dorim sa copiem modelul vecinilor nostri. Protestul nostru era Indreptat impotriva lui Ceausescu, dar era in acelasi timp (un semnal) favorabil mentinerii unei etici socialiste. Avem nevoie de diversitatea de opinie si de “ordine socialista” [subl. n.]. Insotit de fidelul sau paznic, Gelu Voican Voiculescu, Ion Iliescu a mai aparut de doua ori la TVR, in dorinta de a linisti cele 4 milioane de membri de partid. Din Studioul 4 fusesera alungati intre timp artistii si poetii. Stirile erau citite de acelasi Marinescu George care citise in 22 decembrie decretul de instituire a starii de necesitate. Iliescu a anuntat ferm, cu acest prilej:
Va veni vremea unui proces drept, condus de “justitia poporului” (subl. n.).” La a doua aparitie, Iliescu a devenit mai pragmatic: „Toti civilii vor preda armele pe care le poseda pana la 25 decembrie, orele 17”, altminteri ar fi urmat sa fie considerati teroristi. Grijuliu, Iliescu a reamintit ca toate organizatiile din tara se subordoneaza Frontului Salvarii Nationale. Apoi, instalat in biroul directorului general al Televiziunii de la etajul II si pazit de Gelu Voican Voiculescu, Iliescu a inceput sa primeasca in audiente comunisti de rang inalt. Un preot si trei tineri timisoreni, sositi cu o declaratie a „Comitetului Democratic” prin care se cereau alegeri
libere si pluripartitism, au fost intampinati cu un refuz politicos. Peste cateva zile, Comitetul Democratic va fi integrat Frontului Salvarii Nationale.

UN ACT ISTORIC: PE 24 DECEMBRIE ’89, INTR-UN WC DE LA M.Ap.N., CETATEANUL ILIESCU A DECIS ILEGITIM SA CONSTITUIE UN „TRIBUNAL MILITAR EXCEPTIONAL”, CARE SA-I JUDECE PE CEAUSESTI
Arestati, practic, inca din dupa-amiaza de 22 decembrie, sotii Ceausescu au fost tinuti, sub paza militara, la unitatea de la Targoviste. Initial, pucistii au mers pe varianta suprimarii imediate a cuplului Ceausescu. Scenariul asasinarii urma sa fie declansat de parola „Recursul la metoda”.
Populatiei i s-a ascuns, cel putin douazeci si patru de ore, ca sotii Ceausescu fusesera arestati inca din dupa-amiaza zilci de 22 decembrie si tinuti sub o paza militara sigura. Mai mult, prin televiziune s-au vehiculat in acest rastimp fel de fel de zvonuri privind urmarirea sotilor Ceausescu si actiuni teroriste de eliberare a celor doi, care aveau doar scopul sa mentina panica in randul cetatenilor, sugerandu-li-se astfel pericolul pe care il reprezenta, in continuare, un Ceausescu in viata. Pe 24 decembrie, planul „Recursul la metoda” a fost insa abandonat: se pare ca, la Moscova, Gorbaciov staruia inca din 22 decembrie pentru un proces al fostului dictator, in locul unui simplu asasinat. Acesta este si motivul pentru care planul „Recursul la metoda” nu a fost pus in practica, intre 22 si 24 decembrie. Ion Iliescu a luat decizia istorica de a constituiun tribunal militar exceptional, care sa-i judece pe sotii Ceausescu, in W.C.-ul din apropierea cabinetului ministrului Apararii din Drumul Taberei, unde grupul pucist se refugiase. In susurul apei de la W.C., Iliescu credea ca decizia va fi mai bine protejata si evitate, astfel, surprizele. Miza era imensa: lichidarea fizica a sotilor Ceausescu, cei care stiau prea multe despre Iliescu si grupul de pucisti. Decretul, redactat si semnat de Iliescu pe 24 decembrie 1989, fara numar de inregistrare, decidea – in numele Consiliului Frontului Salvarii Nationale (CFSN) din Romania
– instituirea unui Tribunal Militar Exceptional care sa procedeze de urgenta (subl. n.) la judecarea faptelor comise de Ceausescu Nicolae si Ceausescu Elena. Acest document istoric este semnat de Ion Iliescu, in calitate de presedinte al Comisiei Frontului Salvarii Nationale (subl. n.). Numai ca la data de 24 decembrie 1989, CFSN-ul nici macar nu exista! Asa cum se stie, prima intrunire a CFSN a avut loc abia patru zile mai tarziu, pe 28 decembrie, la Palatul Victoria. Nici atunci Ion Iliescu nu a fost ales presedinte al CFSN. Rezulta ca Iliescu a semnat ilegitim – printr-o tipica uzurpare de titlu – un document ilegal, lovit de nulitatea absoluta din punct de vedere juridic.
Prima Consecinta: Tribunalul Militar Exceptional care i-a judecat pe sotii Ceausescu la Targoviste, datorita semnaturii ilegitime a lui Ion Iliescu pe decretul de constituire, este la randul sau ilegal. A doua consecinta: sotii Ceausescu n-au fost executati dupa un proces, ci asasinati. Gelu Voican Voiculescu a sustinut, ulterior ca sa-si salveze tovarasul de drum, cum ca: „Acest decret a ramas scris de mana din ratiuni de protectie a secretului, neriscandu-se dactilografierea”. Ceea ce a urmat nu este, de asemenea, prea bine cunoscut opimei publice.
Astfel, deplasarea la Targoviste, unde urma sa aiba loc procesul, a asa-zisului Tribunal Militar Exceptional, s-a facut cu cinci elicoptere. Intr-unul din elicoptere se aflau cele doua prelate verzi, in care urmau sa fie infasurate cadavrele sotilor Ceausescu. Asadar, se stia inca inaintea procesului ca sotii Ceausescu urmau sa fie ucisi. Procesul nu a fost decat o mascarada, pusa la cale de Iliescu. Dupa aterizare, in timp ce gen. Victor Stanculescu se ocupa de detaliile executiei, Gelu Voican a cerut ca procesul sa nu dureze mai mult de 10-15 minute. Detaliile procesului se cunosc. Interesante sunt insa concluziile profesorului legist francez Louis le
Riboux privind momentul si conditiile in care sotii Ceausescu au fost impuscati. Dupa executie, cadavrele celor doi au fost aduse, infasurate in prelate, cu elicopterul, pana la stadionul Ghencea, unde au fost abandonate, in timp ce Stanculescu si Voican Voiculescu s-au dus la o gustarica. In realitate, asa cum demonstreaza o videocaseta, cadavrele celor doi, infasurate in prelate, au fost plimbate prin cladirea C.C. si prin alte institutii, unde au fost expuse, deoarece multi nu credeau ca Ceausestii fusesera impuscati, in ciuda filmului prezentat pe 25 decembrie, intr-o versiune prescurtata, la TVR. Cert este ca abia a doua zi dimineata, la ora 8, trupurile sotilor Ceausescu au fost aduse la morga Spitalului Militar, unde cadavrul lui Ceausescu se pare ca a fost profanat de un autopsier, curios „sa vada p…a, cu care fostul dictator a f..t o tara timp de 24 de ani”. Din dimineata de 26 decembrie pana in 30 decembrie 1989, cand s-a decis inhumarea, cadavrele Ceausestilor au ramas sigilate in instalatia frigorifica de la morga. De
inmormantarea celor doi s-a ocupat tot Gelu Voican Voiculescu, in calitatea sa de viceprimministru, cu prietena sa Cerasela Baijac Demetrescu, care a sterpelit cu aceasta ocazie bijuteriile Elenei Ceausescu. Au mai asistat: Mugurel Florescu, lt. mai. Trifan Matenciuc si col. Ion Baiu, cel care a asigurat, ca si la Targoviste, filmarile. De procurarea sicrielor se ocupase, anterior gen. Stanculescu, fostul protejat al familiei Ceausescu. Ambele cadavre au fost perchezitionate de Cerasela Baijac, grijulie mai ales cu cadavrul Elenei. Apoi, ambele cadavre au fost acoperite cu panze de cearceaf. Mai intai s-a pus capacul peste cosciugul Elenei. Apoi peste cosciugul lui Nicolae Ceausescu, pe care Voican, prudent, a desenat cu o creta semnul lui Marte. Langa fiecare groapa se gaseau dale din beton si cate o roaba cu ciment. Groparilor li se spusese ca era vorba despre doi colonei in rezerva, ucisi de teroristi.
Ceausestilor nu li s-au pus cruci: fusesera uitate la morga. Pentru asasinarea Ceausestilor s-au intocmit doua dosare, care poarta acelasi numarul: 1/SP 1989. Nu vom intra in detalii privind continutul acestor doua dosare, precum si implicarile lor. Vom mentiona doar un singur detaliu: certificatele medicale, prin care se constata decesul sotilor Ceausescu, precum si actele de deces, au fost eliberate fara autopsiere si fara actele de identitate ale celor doi. Astfel, in absenta buletinelor de identitate, toate celelalte acte eliberate de medicul constatator, Vladimir Belis si de notarul Sectorului 1 Bucuresti, Adrian Toma, sunt ilegale. Exact ca decretul, semnat ilegitim prin uzurpare de titlu, de Ion Iliescu, prin care s-a constituit asa-zisul Tribunal Militar Exceptional, care i-a trimis la moarte pe sotii Ceausescu. Numai pentru ca acestia sa nu poata dezvalui public ceea ce stiau despre proaspatul emanat si despe firul rosu care il lega, inca din tinerete pe Ion Iliescu de Kremlin.”

Va urma….

Ion Iliescu, copilul cu mai multe mame (II)

Desi se spune ca poti avea mai multi tati dar o singura mama, Ion Iliescu face exceptie si la acest capitol. Citez:

GHICI CATE „MAME” A AVUT ION ILIESCU?

Ancheta Ziua preciza, la acest capitol, urmatoarele:
Nestatornic in dragoste si familie, Alexandru (tatal lui Ion Iliescu n.n.) a avut in decursul vietii sale mai multe neveste, dintre care Maria, o bulgaroaica, despre care oltenitenii spun ca ar fi fost tiganca caldarareasa fara stiinta de carte (desi realitatea o contrazice), i-a daruit, in 3 martie 1930, pe baietelul Ionel, ce avea sa ajunga presedinte al Romaniei. Domiciliul la acea data era pe strada I. H. Radulescu nr. 8, strada numita (Tiganie) in Oltenita, din pricina numarului mare de tigani care locuiau acolo In prezent, pe locul darapanaturii se afla un bloc muncitoresc, cu patru etaje. Alexandru Iliescu a mai avut inca un fiu din relatia cu Maria, pe nume Eugen, fratele mai mic al lui Ion Iliescu. Casnicia celor doi, insa, nu a fost sa devina una din acele “celule de baza ale societatii socialiste”, deoarece Alexandru era un inadaptabil.
Marioara, ramanand singura dupa fuga sotului la Moscova, a divortat de acesta, iar instanta a hotarat ca fiecaruia dintre ei sa le fie incredintat cate un copil. Ion Iliescu a fost dat mamicii lui care, din pricina saraciei, s-a mutat la Bucuresti, lasandu-l pe Ionel in grija unei bunici, sa-l creasca ( in Tiganie). Maria s-a recasatorit imediat cu un alt barbat, Serediuc Dumitru, care avea doua fete dintr-o casatorie anterioara.”
Se pare ca lucrurile sunt insa ceva mai complicate, la acest capitol caci, iata ce citim in Lumea libera – in ceea ce o priveste pe mama fostului presedinte Ion Iliescu:
„Alexandru Iliescu, baiatul cel mai mare al lui Vasili (…) s-a casatorit in 1929 cu Maricica, o tiganca bulgaroaica, din neamul caldararilor, analfabeta care vorbea prost romaneste, si care este adevarata mama a lui Ilici. Maricica era fata lelei Stoica, tiganca din Oltenita venita din Bulgaria, ce locuia pe o strada paralela cu I. H. Radulescu. Nu se stie cine a fost tatal ei. Ilici s-a nascut la Oltenita, la 3 martie 1930, an in care Alexandru Iliescu a fugit in Rusia, unde a stat pana in 1935-1936. Maricica, mama adevarata a lui Ilici, moare in 1932 fiind inmormantata la Oltenita (atentie la diversiunea cu Maria Ivanus din Bucuresti, care nu este mama lui Ilici).
Alexandru Iliescu a dus in Rusia a activitate conspirativa impotriva Romaniei, fiind Kominternist, NKVD-ist, omul lui Stalin. Casa lui Alexandru Iliescu din Oltenita era casa conspirativa – a Komintern-ului si NKVD-ului. In Rusia, Alexandru Iliescu a avut tot felul de ocupatii(..) si a avut, se pare, si copii nelegitimi. Se stie din scrisorile primite de Vasili Ivanovici de la acesta. In 1935, Alexandru s-a intors din Rusia si a fost condamnat la trei ani de inchisoare, pentru tradare de tara (milita pentru dezmembrarea Romaniei si trecerea Basarabiei la rusi), inchisoare facuta cu intermitente. Vecinii banuiau ca era informator al politiei in inchisoare. Tot in aceasta perioada, Alexandru Iliescu s-a incurcat cu Maria, amanta lui Ivanus, un bolsevic care era in inchisoare cu el. Cu Maria, Alexandru a facut un copil din flori, Eugen, fratele vitreg al lui Ilici, securist venit in cosciug sigilat din Orientul Mijlociu. In 1940, Alexandru lliescu s-a casatorit cu Marita, tiganca din Maramures, sora buna a mamei lui Ion Cioaba din Sibiu, bulibasa tiganilor, cu care a avut doi baieti, fratii vitregi ai lui Ilici (Mircea si Crisan – veri primari ai lui Cioaba). Unul a fost atasat militar al Romaniei la
Moscova, iar celalalt director adjunct la IRSOP . Despre Marita Iliescu, mama de partid si de stat a lui Iliescu, Lumea libera prezinta urmatoarea fisa biografica:

MARITA ILIESCU

„Mama vitrega a lui Ilici a fost, dupa 1944, servitoare si bucatareasa la Ana Pauker. Dupa 1945, Dej a alfabetizat-o si a trimis-o la Agentia Economica de la Sofia, unde a stat multa vreme. De la Sofia, Dej a trimis-o la Agentia Economica de la Moscova, dar, la cererea rusilor a retras-o. A iesit la pensie ca directoare la Directia Generala a Vamilor. In 1990, Marita Iliescu s-a prezentat cu un carnet de luptator in Spania, la Asociatia luptatorilor antifascisti din Bucuresti, spre a se inscrie, dar a fost refuzata. Ilici Iliescu, la receptiile lui Ceausescu, nu se ducea cu sotia sa, Nina Bercovici, ci cu Marita, mama vitrega. Intr-o scrisoare adresata directorului saptamanalului Expres, Cornel Nistorescu, datata 19 iulie 1993, Ion Iliescu recunostea:
Adevarul este ca imprejurarile vietii au facut ca, la varsta de un an sa fiu abandonat de propria-mi mama, care nu s-a interesat niciodata de soarta mea. Nu i-am reprosat, niciodata nimic.”
Atata doar ca la varsta de un an Iliescu n-a fost abandonat de propria-i mama, ci… de propriu-i tata. In 1931, Alexandru Iliescu, fuge in U.R.S.S., unde i-a parte, clandestin, la Congresul al V-lea al Partidului Comunist din Romania (P.C.d.R.), ramanand acolo inca patru ani. Asadar, tatal Kominternist si nu mama si-a abandonat familia. Abandonul familial al tatalui are insa pentru biografia lui Ion Iliescu un substrat politic periculos: nu dadea deloc bine – mai ales dupa ’89 si Caderea Comunismului – ca sa apara in biografia primului presedinte al Romaniei democratizate un tata fanatic Kominternist, care si-a abandonat sotia si copilul in varsta numai
de trei ani pentru a fugi in Uniunea Sovietica, la Congresul P.C.d.R. de la Gorikovo (langa Moscova) si care ramane in marea tara a socialismului inca vreo patru ani.
Timp in care, dupa cum rezulta din scrisorile trimise de Alexandru Iliescu lui Vasili, la Oltenita, acesta are mai multe legaturi pasagere cu cetatene sovietice, soldate se pare si cu urmasi, fratiorii sovietici ai lui Iliescu. Asa ca Ion Iliescu isi rescrie promt acest capitol rosu din biografle si trece, cat ai clipi din ochi abandonul familial de pe umerii tatalui Kominternist, pe umerii mamei.
Pentru a ascunde astfel un capitol esential din istoria familiei sale: cel care putea trada faptul ca legatura, firul rosu, cu Moscova reprezinta o constanta a trei generatii din familia lui Ion Iliescu.
In plus, Ion Iliescu mai recunoaste ceva in scrisoarea adresata lui Cornel Nistorescu: ca mama sa naturala nu este acceasi persoana cu mama luptatoare comunista. Cea cu care Ion Iliescu defila pe la toate receptiile lui Ceausescu, tocmai datorita dosarului beton al Maritei Iliescu, de ilegalista si antifascista, dosar care dadea al naibii de bine pentru ascensiunea lui Ion pana in decembrie ’89 si Caderea Comunismului.
Daca legitimitatea politica si interesele de partid o cer, Iliescu, ca si ceilalti lideri comunisti, pot rescrie si jongla, la nesfarsit, cu propria biografie: o mama naturala este preschimbata cu o mare luptatoare; un tata Kominternist, fugar in U.R.S.S., devine tata ceferist-sindicalist; iar un abandon patern devine, pe loc, un abandon matern.
Registrul starii civile si cel de botezuri dovedesc ca Alexandru Iliescu si Maricica Toma s-au casatorit oficial la 28 iulie 1929, la domiciliu lor din strada Ion Heliade Radulescu nr. 8, avandu-i ca nasi pe Ioan si Adriana Dabija. Ion Iliescu se nastea la 3 martie 1930, fiind botezat la 27 martie 1930, trei zile dupa cununia religioasa a parintilor.
In 1931, Alexandru Iliescu se refugiaza in U.R.S.S. iar urmele mamei naturale a lui Ion Iliescu se pierd. Vecinii sustin ca aceasta ar fi decedat in 1932, fiind inmormantata la Oltenita. Reintors din U.R.S.S., in 1935, Alexandru Iliescu se incurca cu Maria Ivanus, casatorita cu A. Ivanus, mecanic CFR, cu care avea un fiu, Eugen (nascut in 1932 la Oltenita), fratele vitreg al lui Ion Iliescu. Dupa decesul sotului, Maria Ivanus s-a recasatorit cu Dumitru Serediuc, la 31 martie 1949, de care a divortat insa la 22 februarie 1972. Din dosarul nr. 2838/1970, de la Judecatoria sectorului 8 Bucuresti, reiese ca Serediuc Dumitru, domiciliat in strada Jimboliei nr. 83, solicita divortul dupa ce amenintase cu sinuciderea – dand drumul la gaz – deoarece era terorizat de copii paratei (martorul Cosma Haralambie), adica de Ion Iliescu si de fratele sau vitreg, Eugen. Un alt martor, Stefanescu Alexandru, propus de reclamantul Serediuc Dumitru, a sustinut in instanta ca sotii se certau si se bateau iar reclamantul a fost batut si de fiul paratei. Instanta de judecata, avand ca presedinte pe Corneliu Turianu, judecator Nicolae Pana iar grefier pe Lorina Hristea, declara desfacuta casatoria si o obliga pe parata sa-si reia numele avut anterior casatoriei, acela de Ivanus. Din cele doua versiuni, apar cateva elemente clare:
• Nascut in martie 1930, Ion Iliescu nu putea fi decat rodul casatoriei din 1929 a lui Alexandru Iliescu cu Maricica, decedata in 1932 si inmormantata la Oltenita.
• Deoarece Alexandru Iliescu s-a refugiat in U.R.S.S., in 1931 pentru a participa la Congresul al V-lea al P.C.d.R., tinut la Gorikovo, langa Moscova, intre decembrie 1931 si ianuarie 1932, dupa care acesta a ramas in U.R.S.S. inca patru ani iar Maricica decedase, copilul Ion Iliescu a ramas sa fie crescut de bunic, Vasili Ivanovici, la Oltenita, pe str. Tiganie (I. H. Radulescu). De altfel, Iliescu a recunoscut ca traise in copilarie printre tiganii din cartier. Acum este limpede si de ce se intamplase aceasta.
• Ulterior, dupa ce Alexandru Iliescu a revenit in tara, a fost arestat si a facut inchisoare cu intermitenta, a aparut si un frate vitreg, Eugen, rodul legaturii lui Alexandru cu amanta, apoi sotia, unui tovaras din inchisoare. In aceste conditii, Alexandru a tinut sa-l aduca la Bucuresti, anumite perioade de timp, pe copilul abandonat la Oltenita.
• In 1940, apare o mama vitrega a lui Ion Iliescu – Marita Iliescu – sora mamei lui Ion Cioaba, despre care Ion Iliescu afirma in interviu ca „incepuse sa simpatizeze cu comunismul”.
Observam ca, de fapt, aceasta participase la brigazile Kominterniste, organizate de sovietici si expediate in Spania, pentru a-i sustine pe republicanii procomunisti impotriva lui Franco, in cursul razboiului Civil. Prin Ana Pauker si Dej, Marita Iliescu, mama cu care Iliescu se afisa la receptiile oficiale, obtine posturi importante in comertul exterior. Unde stim bine cine lucra pe atunci: insusi Ion Cioaba a recunoscut, intr-un interviu dat cu putin timp inainte de a muri, ca el si presedintele „Iliescu” erau „veri”.
Intelegem acum de ce Iliescu a scos-o, orwellian, din biografie pe Maricica, tiganca caldarareasa, pentru a o introduce pe post de mama pe Marita (sora cu mama lui Cioaba) si de ce se afisa oficial cu ea: Marita, avea dosar beton, luptase in Spania si a activat apoi in comertul exterior. Spre deosebire de Maricica Stoica, Marita Iliescu dadea bine la dosarul si in biografia lui Ion Iliescu, cel putin, pana in 1989.

Va urma……

Ion Iliescu-o biografie mai putin cunoscuta si neoficiala

Dupa Ceausescu, a fost singurul Presedinte care a condus Romania timp de doua mandate si jumatate, fapt nemaiintalnit, putina lume cunoscandu-i adevarata origine si poveste a vietii. Aceasta este departe de cea prezentata in varianta oficiala, care la randul ei este ambigua. Dar sa vedem ce l-a determinat pe Ion Iliescu sa-si prezinte o cu totul alta biografie decat cea reala. Citez:

” Intr-o Romanie in care rescrierea permanentǎ a trecutului si cosmetizarea propriei biografii, in raport de vremuri si necesitatile momentului, au fost, decenii la rand, un reflex firesc al liderilor comunisti, n-ar trebui sa fim mirati ca urmasul lui Ceausescu la putere, fostul secretar cu probleme ideologice din defunctul partid comunist, Ion Iliescu, si-a cosmetizat din primul moment biografia. De data aceasta, in conformitate cu schimbarile intervenite in Romania dupa decembrie 1989, in contextul prǎbusirii comunismului in Europa de Est, a dezmembrarii U.R.S.S. (fostul far calauzitor), a dizolvarii KGB-ului si a incheierii Razboiului Rece, prin disparitia lagarului comunist. Legitimitatea noului lider trebuia construita acum intr-un sens invers celei de pana in 1989. Dat flind contextul postcomunist in care se afla Romania, biografia lui Iliescu urma sa fie decomunizat!a !si dekaghebizata. Pentru a se legitima la vremuri noi, Iliescu trebuia sa-si „cosmetizeze” biografia dar in sens invers. Trebuiau puse in paranteza, asadar, relatiile compromitatoare ale lui Ion Iliescu si ale familiei sale cu U.R.S.S. si cu stalinismul, in primul rand legaturile tatalui sau, Alexandru Iliescu, cu Kominternul. Caci, pentru familia lui Ion Iliescu, lumina venise intotdeauna de la Moscova. Cum insa, dupa 1989, lumina venea din directia exact opusa, Ion Iliescu s-a vazut nevoit – pentru a se legitima fruntea poporului roman, in noul context national si international – sa-si rescrie biografia, in functie de aceasta schimbare a polilor politici intervenita in Europa de Est. Asadar, in loc de sef comunist, Iliescu trebuia sa apara acum invers, drept dizident anticomunist, din apropiat, ani de zile, al lui Ceausescu, Iliescu trebuia acum sa treaca drept vechi dizident anticeausist, din prosovietic si agent de influenta al Moscovei, Iliescu urma, in noul context, sa se dea drept lider de orientare euroatlantica, si din adept al economiei socialiste planificate, de tip Gosplan, se suia cu
vioiciune in barca economiei de piata, ceea ce Iliescu n-a intarziat sa faca.

ACTUL I: UN BUNIC BOLSEVIC – VASILI IVANOVICI, REFUGIAT DIN RUSIA, DEVINE VASILE PENU, TARAN SARAC DAR CINSTIT, DIN COMUNA ULMENI.
Atunci cand – rareori, dealtfel – Ion Iliescu isi evoca trecutul, o bizara amnezie pare sa-l cuprinda pe fostul presedinte al Romaniei. Ca intr-un interviu din saptamanalul VIP (aprilie 1998), cand Iliescu afirma plin de candoare: Tatal meu (…) a fost primul copil dintr-o familie de cinci baieti, singurul care a urmat dupa cele patru clase elementare si cursurile scolii de Arte si Meserii din Oltenita. Cand bunicul meu a cazut prizonier pe front, tata s-a inscris voluntar in armata. Drept recompensa, dupa terminarea razboiului, noi am primit un loc de casa, pe care l-am transformat in gradina. ESTE SINGURA AMINTIRE PE CARE O MAI AM DE LA BUNICI.”
Este de remarcat ca, desi prin reforma agrara, initiata dupa prirnul razboi mondial de Regele Ferdinand, familiei lui Ion Iliescu i s-a atribuit un teren, transformat in gradina, si ca „aceasta este singura amintire pe care o am de la bunici”, fostul presedinte al Romamei isi reaminteste, destul de precis, cum ca bunicul ar fi cazut prizonier pe front, iar tatal s-ar fi inscris voluntar inarmata. Conform insa registrului starii civile din Oltenita (locul de bastina al lui Ion Iliescu), tatal acestuia – Alexandru Iliescu – s-a nascut in 1901. Asadar, in cel mai bun caz, acesta ar fi trebuit sa aiba doar cincisprezece ani in momentul intrarii Romaniei in primul razboi mondial (1916,
dupa cei doi ani de neutralitate), fiind de aceea imposibil sa fie primit ca voluntar pe front. Sa observam insa cum – dintr-un foc – desi sustine ca nu-si mai aminteste mare lucru despre bunicul sau, Iliescu il plaseaza totusi, strategic, intre soldatii romani cazuti prizonieri, iar pe tata (viitorul Kominternist Alexandru Iliescu) in ipostaza patriotica de voluntar pe front. In 1995, trei ziaristi ai cotidianului Ziua au incercat sa reconstituie misterele familiei lui Ion Iliescu, motiv pentru care s-au deplasat pentru o ancheta de teren la Oltenita, si iata ce aflam:
Cu o populatie de cateva zeci de mii de locuitori, Oltenita, oras dunarean situat la granita cu Bulgaria, este locuit in mare masura de tigani. Faptul ca un concitadin, Ion lliescu, a ajuns presedintele tarii, i-a determinat pe multi olteniteni sa se creada mai mult sau mai putin rude cu acesta. S-a nascut chiar un fel de mit, multi localnici povestind cu un fel de nostalgie intamplari inchipuite, de nazbatii si jocuri de copilarie pe care le-au impartit cu “pustiul” Ion Iliescu, in anii interbelici. In mica urbe, oricine este dispus sa dea relatii despre presedintele ales dar tot oricine indruga tot felul de povesti menite sa te puna pe o pista falsa. De aceea, redactorii Ziua au selectionat in materialul de fata doar marturiile celor care, in mod cert, l-au cunoscut indeaproape pe Ion Iliescu sau care ii sunt neamuri.
Dupa ce au separat folclorul local de adevarul istoric, iata ce a putut deslusi echipa de investigatii de la Ziua la fata locului. Astfel, citim urmatoarele in capitolul intitulat „Neplacandu-i munca, tatal lui Iliescu s-a dat cu comunistii„: „Pe la inceputul veacului trecut, in comuna Ulmeni, din imprejurimile Oltenitei, traia o familie de oameni onesti si muncitori, pe nume Penu. Urmasii acestei familii au fost trei frati, toti baieti, pe nume Aristide, Gheorghe si Vasile Penu, bunicul lui Ion Iliescu). Vasile Penu s-a casatorit, iar din aceasta unire au rezultat doi fii, Alexandru (tatal lui Ion Iliescu) si Eftimie. Ambii fii au imbratisat doctrina comunista inca din adolescenta. Eftimie, fratele mai mic, coleg de cizmarie cu Nicolae Ceausescu, a studiat cativa ani la Moscova si a ajuns securist. Mai tirziu a devenit directorul unei fabrici de incaltaminte din Bucuresti. Eftimie a murit pe la inceputul anilor ’80.”
Textul citat ridica insa un semn de intrebare. Astfel, constatam ca pe tatal lui Alexandru Iliescu – bunicul viitorului presedinte al Romaniei – nu-l chema „Iliescu” cum am fi banuit, ci „Penu”. Pentru a deslusi misterul prin care fiul lui Vasile Penu, taran onest si muncitor din Ulmeni, a ajuns „Iliescu”, trebuie sa citim ceva mai jos, in articolul mentionat din Ziua, urmatoarea explicatie.
„Alexandru Penu, parintele lui Ion Iliescu, a creat numai necazuri familiei sale. (Se inhaitase cu golanii de comunisti), afirma neamurile sale. Jandarmii si politistii il cautau toata ziua pe acasa, pentru legaturile sale cu partidul comunist. Vasile Penu, tatal, era nevoit sa-l ascunda de fiecare data in ieslea cailor sau in cuverturi. In cele din urma, el l-a admonestat pe Alexandru: (Ori iti vezi de treaba, ori pleci din casa mea, n-am chef sa vina astia mereu pe capul meu!) Nazbatiile politice ale lui Alexandru au primat insa, mai ales ca munca nu-i prea placea. Alexandru Penu si-a parasit parintii, pe care chiar i-a renegat. Hotarat, el si-a schimbat numele din Penu in Iliescu, declarand rudelor: (Veti vedea voi ce bine o vor duce copiii nostri in viitor, sub comunism, cand va veni la putere.)”
Asadar, din relatarile rudelor familiei lui Iliescu si ale celor care i-au cunoscut la Oltenita bunicul si tatal, ar trebui sa deducem ca Alexandru Penu si-ar fi renegat familia din motive ideologice, moment in care si-ar fi schimbat numele din Penu in Iliescu, dupa care a tinut un discurs profetic despre comunism familiei. Sa retinem amnezia de care este cuprins Ion Iliescu, fostul presedinte al Romaniei, cand vine vorba despre originea familiei sale, precum si motivatia ideologica, lansata de rude si de cunoscuti, atunci cand trebuie sa explice metamorfoza prin care Alexandru Penu, fiul lui Vasile Penu din Ulmeni, isi ia un alt nume, devenind subit Alexandru Iliescu.
Deoarece Ion Iliescu a fost, timp de sapte ani, presedintele a douazeci si trei de milioane de romani, nu este deloc lipsit de importanta credem, ca sa incercam sa elucidam misterul originii adevarate a familiei sale, precum si pe cel al numelui real de familie. In acest sens, saptamanalul romanesc Lumea libera, care apare la New York, a prezentat un cu totul alt punct de vedere privind biografia familiei lui Ion Iliescu, inca din octombrie 1996. Iata ce citim, in acest sens:
„Recent (oct.’96 n.n.), campania electorala a lui Ion Iliescu si a PDSR a adaugat noi accente murdare la cele de pana acum. Astfel, pe afisele electorale ale candidatului U.S.D., Petre Roman, oamenii partidului de guvernamant au lipit urmatorul inscris: (Nu lasati ca acesta sa devina primul presedinte evreu al Romaniei.” Totodata, Ion lliescu a afirmat ca Petre Roman nu are radacini in pamantul tarii, aluzie directa la originea semita a liderului U.S.D. Intamplarea face ca „Lumea libera” a primit un material legat de originea lui Ion Iliescu, pe care, in premiera absoluta, il publicam mai jos.”
In continuare, Lumea libera prezinta urmatoarea fisa biografica a bunicului lui Ion Iliescu, in cadrul unui articol intitulat „Cazul Ion Marcel Ilici Iliescu” (fost Ivanovici), fisa pe care ne permitem sa o reproducem, la randul nostru.
BUNICUL (dupa tata)

Vasili Ivanovici, evreu rus, bolsevic, puscarias, fugit din Rusia, urmarit de politia tarista (Ohiana, n.n.)
– S-a stabilit la Oltenita in jurul anului 1895, ca argat si baiat de pravalie la un grec, zis Tandarica, pe strada Ion Heliade Radulescu nr. 1 (fosta Tiganie, nr.4).
– Si-a schimbat numele in Iliescu, probabil dupa 1900.
– S-a incurcat cu Maria Savu (sora carciumarului Anghel Savu, care avea carciuma pe strada I. H. Radulescu, nr.2), cu care s-a casatorit in 1900-1901.
– Anghel Savu era roman fuigit din Bulgaria, peste Dunare si stabilit la Oltenita. Acesta i-a facut Mariei si lui Vasili o dugheana in care vindeau diverse, situata pe strada I. H. Radulescu, la nr. 6-8.
– Vasili Iliescu (fost Ivanovici) si Maria (fosta Savu) au avut doi baieti si doua fete (Alexandru -tatal lui Ilici; Eftimie- viitorul calau al poporului roman; Aristita si Vergina).
– Vasili Ivanovici a fost bun prieten cu Constantin Dobrogeanu Gherea, evreu venit din Rusia (pe numele adevarat Katz). G. Calinescu precizeaza, in Istoria literatuni romane: C. Dobrogeanu Gherea, venit din Rusia cu un bun tovaras, a fost impamantenit prin decret regal,dat pe baza aprobarii Parlamentulni, sustinut in sedinta de Titu Maiorescu.
– Atentie la diversiunea prin care se sugereaza ca bunicul lui Ilici ar fi un taran, de langa Oltenita. Lumea libera mai face doua precizari privindu-l pe Vasili Ivanovici. si anume:
„Investigatiile facute pentru perioada 1893-1901, 1902 nu au dus la concluzia ca ar fi existat un decret regal de impamantenire a lui Vasili Ivanovici, asa cum exista pentru Dobrogeanu Gherea, Constantin Stere, Ioan Slavici etc. Se poate trage concluzia ca Vasili Ivanovici, decedat la Oltenita in 1965, la varsta de 87-88 de ani, s-a nascut in sudul Basarabiei, in jurul anului 1877, deci pe pamant romanesc si a avut, astfel, cetatenie romana, care, probabil, s-a recunoscut dupa 1895, cand s-a stabilit la Oltenita.”

ION ILIESCU SI-A COSMETIZAT BIOGRAFIA OFICIALA: PRIMELE VICTIME,
DOUA MATUSI, ARISTITA SI VERGINA

Nu vom comenta fisa biografica a lui Ion Iliescu din Lumea libera dar observam o surprinzatoare contradictie in interviul acordat de fostul presedinte saptamanalului VIP. Pe de o parte, Iliescu sustine despre propriul sau tata (Alexandru) ca „a fost primul copil dintr-o familie cu cinci baieti„, pentru ca mai apoi sa recunoasca, in acelasi interviu, faptul ca in anii razboiului (deoarece „tatal era in lagar iar mama intrase in clandestinitate, fiindca incepuse sa simpatizeze cu comunistii”, (vom vedea cum stateau, de fapt, lucrurile), el ar fi locuit la o sora a tatalui: „Asa ca am fost obligati sa locuim la o matusa. Sotul ei era matar (ma’tsar), si lucra la
Abatorul din Bucuresti. La ei am petrecut anii de razboi.” Lumea libera, in schimb, este foarte explicita la acest capitol: Vasili Iliescu fost Ivanovici si Maria, fosta Savu, au avut doi baieti si doua fete (Alexandru, tatal lui Ilici, Eftimie, viitor calau al poporului roman, Aristita si Vergina).”
Cum se face atunci ca Iliescu nu-si mai aminteste de surorile propriului tata si sustine ca ar fi fost cinci frati, desi recunoaste ca in anii razboiului a locuit la o sora a tatalui, o matusa (probabil Aristita sau Vergina)? De ce le-o fi scos Ion Iliescu din biografia oficiala pe cele doua biete femei, surorile propriului tata, matusile Aristita si Vergina? Cu ce-or fi gresit oare sarmanele, incat Ion Iliescu le-a repudiat din biografie? Faptul ca sotul uneia lucrase la Abator, in anii razboiului, ca matar? Singura ipoteza plauzibila ar putea fi legata de unele evenimente controversate, petrecute la Abator, la inceputul anilor patruzeci si care, dupa 1948, dadeau prost la dosar. Cele doua matusi nu sunt insa singurele repudiate din biografia lui Ion Iliescu.

UNCHIUL EFTIMIE, CONDAMNAT PENTRU CRIMA, DISPARE SI EL DIN
„BIOGRAFIA OFICIALA” A LUI ION ILIESCU

Despre al doilea frate al tatalui sau, Eflimie, se pare ca Iliescu are toate motivele sa nu si-l mai aminteasca oficial, deloc: Fisa biografica a acestuia, prezentata de Lumea libera este elocventa:

EFTIMIE ILIESCU

Unchiul lui Ilici, fratele lui Alexandru Iliescu, a fost ofiter de securitate, a participat activ la represiunea si decapitarea poporului roman, fiind adjunctul lui Alexandru Draghici, Ministrul de Interne al lui Dej. Dupa moartea lui Stalin, Dej l-a demis si l-a numit director la fabrica de incaltaminte “Pionierul”. Alcoolic fiind, l-a ucis, intr-o altercatie, pe seful cantinei. A fost arestat si condamnat la 12 ani de inchisoare. Se pare ca a decedat in detentie.”
Ancheta Ziua, mentionata anterior, face precizarea:
Ambii frati (Alexandru si Eflimie n.n.) au imbratisat doctrina comunista inca din adolescenta. Eftimie, fratele mai mic, coleg de cizmarie cu Nicolae Ceausescu, a studiat cativa ani la Moscova si a ajuns securist. Mai tarziu a ajuns directorul unei fabrici de incaltaminte din Bucuresti. Eftimie a murit pe la inceputul anilor ’80.”
Activitatea Kominternista a lui Eftimie Iliescu a fost confirmata, intre altele, si de arestarea acestuia pentru actiuni cu caracter secesionist. Conform directivelor Komintern-ului, „Partidul Comunist din Romania” (P.C.d.R.) milita, in perioada interbelica, pentru dezmembrarea statului roman, reintregirea Romaniei fiind considerata in documentele Komintern, elaborate la Moscova, drept o anexiune teritoriala de tip imperialist, sustinandu-se teza leninista autodeterminarii pana la separare a diferitelor etnii (calificate drept popoare) si regiuni romanesti. Motiv pentru care, inca din 1924, P.C.d.R. fusese interzis, prin ordonantele Comandamentului Corpului II de Armata din 23 iulie 1924, completate de legea Marzescu, iar activitatile comuniste, calificate drept subminare a unitatii statului roman. (Aspecte asupra carora vom reveni mai pe larg). O fotografie de arhiva prezinta momentul eliberarii din
detentie a lui Eftimie Iliescu. Intr-o extremitate a fotografiei apare si Ceausescu. Ceea ce confirma versiunea din Lumea libera, ca cei doi fusesera colegi de cizmarie, deci se cunosteau bine.
Sub ocupatia sovietica, Eftimie – cu trecutul sau Kominternist – urmase cursuri la Moscova (ca si Alexandru, cum vom vedea, in anii ’30, ori ca Ion, in anii ’50) si ocupase o functie importanta in Ministerul de Interne, pana la moartea lui Stalin (1953). Ulterior, Eftimie a fost epurat din Interne de Dej, in perioada cand Dej incerca sa-si consolideze pozitia in fruntea partidului, in contextul in care Hrusciov (urmasul lui Stalin) elimina unul cate unul liderii stalinisti din tarile Europei de Est, si ii inlocuia cu favoritii sai. Eftimie Iliescu facea parte din factiunea Ministerului de Interne, considerata de Dej drept prosovietica, factiune pe care a eliminat-o si a
inlocuit-o cu apropiatii sai. Faptul ca Eftimie Iliescu a fost indepartat din Interne, apoi marginalizat ca director la o fabrica de incaltaminte (in conformitate cu pregatirea sa, cea de cizmar) dar, mai ales, faptul ca fusese condamnat pentru crima, toate acestea atarnau, evident, ca niste pietre de moara de biografia oficiala a lui Ion Iliescu. Motiv pentru care, in cea mai tipica maniera orwelliana, unchiul Eftimie va dispare si el din biografia lui Ion Iliescu, asemenea celor doua sarmane matusi. Lucrurile devin insa si mai interesante cand incercam sa elucidam cine a fost mama autentica a fostului presedinte al Romaniei. Daca asupra numelui
real de familie al lui Ion Iliescu planeaza, cum am vazut, dubiile, daca originea familiei fostului presedinte roman pare diferita de versiunea lansata de Iliescu, in ceea ce priveste identitatea mamei lui Ion lliescu lucrurile devin si mai complicate.

Va urma…..