Drept consecință, victima devine hiper-vigilentă în privința nevoilor răpitorului și neștiutoare în privința propriilor nevoi. Separarea de răpitor devine tot mai grea pentru victimă, întrucât ar pierde singura relație pozitivă formată – cea cu răpitorul.
Este important de subliniat că aceste simptome apar în condiții de stres emoțional foarte mare. Acest comportament este considerat ca o strategie obișnuită de supraviețuire pentru persoanele care sunt victime ale abuzului inter-personal și a fost observat în cazul divorțurilor cu copii, al copiilor abuzați emoțional, al membrilor sectelor religioase, prizonieri de război și tabere de concentrare.
Aici am ajuns. Și vine acest domn să ne spună că e un lucru bun. Desigur întotdeauna în tot răul e și un bine dar cu condiția ca răul să nu devină perpetuu și norma. Pentru mine colivia rămâne tot colivie chiar dacă este aurită.
Criza aparent interminabilă a COVID a generat o avalanșă de reacții în mai toată lumea, civilizată sau nu.
Oamenii de știință și experții medicali se luptă să fie cu un pas înaintea bestiei și să o stăpânească. Politicienii încearcă să afle cum să o gestioneze și să își păstreze intacte pozițiile de putere. Comunitatea de afaceri se reinventează drastic pentru a rămâne solvabilă. Spiritualiștii se gândesc la motivele cosmice pentru care pandemia s-a abătut asupra noastră, în timp ce anti-vaxxerii sunt ocupați să născocească teorii ale conspirației continue. Iar cetățenii de rând încearcă doar să rămână sănătoși și să înțeleagă cumva ultimele reglementări guvernamentale care vin brusc spre noi ca niște lilieci ieșiți din peșteră (oops, proastă analogie!).
Întotdeauna contrariat, am învățat să iubesc blocajele. La început, recunosc, a fost într-adevăr înfricoșător și atât de constrângător. Nu puteai să te deplasezi la mai mult de 100 de metri de casă; mâncarea trebuia spălată, hainele curățate sau arse (s-ar putea să fie o exagerare) și indicii mai mult decât subtile că viața așa cum o știam noi se sfârșise. Am început să facem provizii de alimente, baterii și reviste și ne-am luat rămas bun de la rudele îndepărtate, în cazul în care liniile telefonice și turnurile de telefonie mobilă ar fi căzut.
Dar, încet, pe măsură ce ne-am mutat centrul de echilibru spre interior, am descoperit o lume cu totul nouă, care fusese aproape uitată. Am început să ne apreciem familia mai intens, deoarece, în timp ce ne chinuiam cu cei care au sucombat în mod tragic în fața bolii, am înțeles într-un mod foarte real că viața este scurtă și că nu trebuie să o luăm niciodată ca pe ceva de la sine înțeles.
Pentru că atât de multe locuri de divertisment se închiseseră, am învățat să ne distrăm singuri, fiind creativi. Am citit mai mult pentru că aveam timp. Eu am scris mai mult pentru că am avut chef. Am gătit pentru noi înșine și am experimentat noi feluri de mâncare și diete, creându-ne în același timp propriile regimuri de antrenament pentru a evita temutul blestem al caloriilor corona. Pe măsură ce călătoriile s-au oprit și granițele s-au micșorat, am învățat noi modalități de a ne extinde orizonturile.
Dar cea mai mare bucurie venea la Shabbat și de sărbători. Odată ce ceasul se oprea, începea seninătatea. Cu sinagogile în așteptare, puteam în sfârșit să ne dedicăm timpul care ne-a lipsit întotdeauna pentru a aprecia ceea ce făceam. Ne rugam pe îndelete – fiecare dintre noi fiind pe rând Hazan – și chiar ne opream să ne gândim la cuvintele pe care le rosteam, fără teama de a rămâne fără speranță în urma congregației care se grăbea spre o limită de timp artificială.
Am discutat îndelung despre porțiunea săptămânală din Tora, descoperind nenumărate perspective și lecții noi, pe care le pierdusem cumva în deceniile anterioare. În noaptea de Seder, am cântat cântecele din hagadah – fiecare în melodia cu care am crescut, în loc să împărțim diferitele versiuni – și am discutat povestea Exodului până la primele ore ale dimineții, așa cum au făcut celebrii rabini din hagaddah. De ce să ne grăbim, la urma urmei – nu ne trezeam devreme a doua zi!
Rosh Hashanah și Yom Kippur, când ne prezentăm argumentele în fața Curții Cerești pentru supraviețuire, nu au părut niciodată mai reale sau mai relevante decât în timpul corona.
Încet-încet am înțeles că acest nou univers care se desfășura în fața noastră, cu toate neliniștile sale, era de fapt un dar de la Dumnezeu; acesta era modul în care Creatorul nostru dorea să ne conectăm cu El, chiar dacă numai pentru o vreme. Mai puțină presiune, mai multă meditație. Calitate și cantitate învelite în același pachet evaziv și incitant, pentru că nimeni – cu excepția Celui Atotputernic – nu se uita peste umărul nostru. Da, înțeleg că sinagogile noastre nu trebuie să fie abandonate, că conceptul de a ne ruga într-un minyan este o componentă vitală și valoroasă a iudaismului. Și îmi dau seama că studiul în grup are o dinamică aparte.
Dar pentru un moment în timp, blestemul s-a transformat într-o binecuvântare și am fost învățați ceva ce noi, cetățeni sofisticați ai lumii, aveam nevoie cu disperare să învățăm. Că simplitatea poate fi la fel de valoroasă ca și succesul; că reducerea dimensiunii poate fi de-a dreptul eliberatoare și expansivă. Că mai puțin înseamnă cu siguranță mai mult.
Era ca lumina pe care o aprindem pentru o scurtă clipă înainte de a intra noaptea târziu în camerele copiilor, urmărind mental obiectele care acoperă podeaua, ca să nu ne împiedicăm de ele. Dumnezeu făcea să strălucească o lanternă cerească peste această lume nebună și imprevizibilă și ne arăta ceva ce este foarte posibil să ne fi scăpat înainte.
Eternii optimiști care suntem, credem cu o credință deplină că omenirea va supraviețui și că lumea va reveni la o nouă normalitate. Dar poate, doar poate, vom lua ceva din acest fenomen care se întâmplă o dată la un secol pentru a ne îmbunătăți existența și pentru a ne influența atitudinea față de viață și față de cei pe care îi iubim. Chiar dacă, cu voia lui Dumnezeu, vom alunga pandemia, impactul ei va rămâne.
Ar trebui să îl înfruntăm, să îl îmbrățișăm și nu să îl ștergem complet.
Scriitorul este director al Centrului evreiesc de informare din Ra’anana. jocmtv@netvision.net.il.