Henry Kissinger a declarat în noiembrie 1968, după ce Richard Nixon a fost ales președinte al SUA, dar înainte ca acesta să preia funcția:
„Lui Nixon ar trebui să i se spună că este probabil un obiectiv al lui Clifford de a-l detrona pe Thieu (președintele sud-vietnamez Nguyen Van Thieu) înainte ca Nixon să fie învestit. Trebuie să i se spună lui Nixon că, dacă Thieu va avea aceeași soartă ca și Diem, se va spune națiunilor lumii că poate fi periculos să fii dușmanul Americii, dar să fii prietenul Americii este fatal”.
Se pare că lui Joe Biden și mai ales lui Mitsotakis nu le-a spus nimeni această zicală!
În urmă cu câteva zile, înainte să apară articolul de mai jos, când am auzit că turcii și-au dat acceptul pentru ca Suedia și Finlanda să adere la NATO, am știut că doar o promisiune în ceea ce privește Grecia, putea să-i schimbe opinia lui Erdogan, în ciuda faptului că nicăieri în presă nu apărea clar de ce s-a sucit Sultanul. Din păcate, am avut dreptate deși nimeni de aici nu m-a crezut. Eu încă stau și mă mir cum grecii, care niciodată nu i-au suportat pe americani, sunt atât de încrezători acum în NATO și SUA, care de fapt e numai SUA, NATO fiind doar o altă denumire. Kremlinul nu minte în acest articol și articolul este probabil scris de un jurnalist de carieră, care are cunoștințe solide în materie, nu de vreun Radu Tudor sau careva de pe la Digi24.
Consortul meu, nici acum nu crede (nici pe mine și nici pe Putin), după ce a citit articolul ce urmează, că așa ceva ar fi posibil. Și totuși este sau mai bine-zis va fi. Țările ortodoxe și naționaliste nu sunt la mare căutare acum. Grecia are o istorie prea mare și prea lungă, a dat prea multă cultură lumii și mai este considerată și „mama democrației”. Într-o lume a „cancel culture”, a „political correctness”-ului și a dispariției termenilor „mamă” și „tată”, mama democrației trebuie să dispară. _______________________________________
„După kurzi, a venit rândul Greciei, deoarece SUA sunt dispuse să sacrifice insulele grecești de dragul rămânerii Turciei în alianța NATO”, afirmă rușii într-o analiză a situației din Marea Egee.
Presa de stat rusă vorbește despre un conflict în Marea Egee din cauza intenției Greciei de a-și extinde apele teritoriale la 12 mile marine. În același timp, subliniază că, în negocierile care vor urma, SUA vor sacrifica insulele grecești…
Avertisment sau provocare din partea rușilor? Faptul că această publicație provine de la o presă de stat rusă ar trebui să fie îngrijorător, deoarece reflectă opiniile Kremlinului. Totodată, același articol a fost reprodus și de alte mijloace de informare rusești, ceea ce este semnificativ…
Articolul se intitulează:
„Occidentul i-a predat pe kurzi lui Erdogan. Urmează Grecia”
„Schimbarea poziției Turciei în problema aderării Suediei și Finlandei la NATO era doar o chestiune de timp. Puțini se așteptau ca acest lucru să se întâmple atât de curând, dar existau și mai puține îndoieli că era inevitabil. Și este cu atât mai îngrijorător faptul că aceste evenimente sunt observate nu numai în Kurdistan și în diaspora kurdă, ci și în Grecia.
Sâmbăta trecută, serviciile de informații turcești au raportat arestarea unui spion, Mohamed Amar Abara, care lucra pentru omologii lor greci. Se presupune că omul de afaceri, sub pretextul unor activități comerciale, afla și transfera la Atena informații despre armata turcă, refugiații sirieni din țară și susținătorii FETÖ.
Acesta nu este nici primul și nici ultimul scandal de spionaj, dar faptul că ambele țări sunt membre ale NATO, organizația militară care personifică unitatea Occidentului (recent contestat) împotriva oricărei amenințări (recent, în principal rusești), face ca situația să fie deosebit de amară.
În general, confruntarea dintre Turcia și Grecia durează de mai bine de un secol. Nu vom intra în detalii deja uitate de Atena despre modul în care independența țării a fost obținută prin eforturile nu numai ale armatei grecești, ci și ale armatei ruse – Pacea de la Adrianopol, care a asigurat de facto independența Greciei, a fost rezultatul războiului dintre Imperiul Rus și cel Otoman din 1828-1829. Suntem mult mai interesați de evenimentele din ultimele decenii.
Bomba cu ceas lăsată cu grijă de Marea Britanie sub forma problemei cipriote a împiedicat normalizarea relațiilor dintre Atena și Ankara timp de aproape 40 de ani.
Profitând de lovitura de stat militară din Cipru din 1974 (susținută de Grecia), Turcia a preluat controlul asupra părții de nord a insulei. Această circumstanță acționează ca un obstacol serios în drumul spre Uniunea Europeană; Republica Cipru este ea însăși membră a UE, dar Ankara nu recunoaște guvernul de la Nicosia.
Mai mult, în 2014, CEDO a ordonat părții turce să plătească ciprioților un total de 90 de milioane de euro, ceea ce guvernul Erdogan a refuzat să facă. După aceea, și-a schimbat în mod repetat poziția cu privire la problema integrării europene: fie a declarat că Turcia nu mai este interesată de aceasta, fie a descris aderarea la UE ca fiind un obiectiv strategic – la urma urmei, a fost o țară candidată timp de 23 de ani.
Rezervele de gaz
În ultimii ani, această poveste și-a schimbat „culorile”. La sfârșitul anilor 2010, geologii din bazinul mediteranean au descoperit zăcăminte de petrol și gaze, câteva dintre acestea fiind situate în zona economică a Ciprului.
Dar chiar și fără aceste rezerve, insula este interesantă din perspectiva securității energetice – există planuri de construire a EastMed, conducta de gaz din estul Mediteranei, care va trece prin teritoriul său și care este menită să asigure aprovizionarea cu combustibil a Europei. Pentru a face acest lucru, Grecia a dezvoltat în mod activ contacte cu alte țări din regiune, în special cu Israelul și chiar cu Egiptul.
Insulele din Marea Egee
O altă problemă în care aliații oficiali sunt în dezacord este disputa asupra insulelor din Marea Egee. Ankara este convinsă că Grecia încalcă regimul de demilitarizare. La rândul său, la Atena, aceste afirmații sunt considerate „nefondate din punct de vedere juridic, istoric și faptic”.
Pe scurt, partea greacă dorește să extindă apele teritoriale adiacente insulelor cu 12 mile, cât permite Convenția ONU privind dreptul mării, pentru a exploata zăcămintele de gaze naturale din zonă.
Turcia nu a semnat acest document, astfel că Ankara preferă să se refere la Memorandumul de înțelegere cu Libia privind delimitarea zonelor maritime, încheiat în 2019.
Acest acord, la rândul său, nu mai este recunoscut de autoritățile grecești, deoarece consideră că încalcă drepturile lor asupra zonei platoului bogat în resurse. După semnarea acestuia, ambasadorul libian a fost chiar expulzat din Atena.
Poziția Greciei în această problemă a fost susținută în mod repetat de Egipt și Israel, precum și de Franța, care au efectuat exerciții navale comune. La începutul anului, Atena a desfășurat forțe militare în apropierea insulelor din zona cu probleme. Toate acestea pe fondul unor amenințări militare directe din partea Ankarei.
Strategia Erdogan
Pentru a înțelege de ce aceste probleme sunt atât de importante pentru Turcia, merită să ne amintim ce crede despre ea însăși.
Dacă Rusia este uneori acuzată că nu are o idee națională, Erdogan are trei.
Până de curând, actuala conducere turcă a fost la fel de activă în încercarea de a promova conceptele de integrare europeană, neo-otomanism și pan-turcism din motive interne și externe, dar prima idee și-a pierdut locul din cauza circumstanțelor descrise mai sus.
Ca parte a politicii sale neo-otomane, Erdogan vede Orientul Mijlociu ca pe propria sa curte și moștenire imperială, astfel că Ankara este ostilă eforturilor Atenei de a stabili contacte cu țările arabe.
Dar problema este că, de la guvernarea Porții, fostele vilaieturi s-au consolidat semnificativ și nu sunt deosebit de atrase de perspectiva conducerii regionale de către o Turcie străină din punct de vedere etnic.
Unii actori, cum ar fi Arabia Saudită și, într-o mai mică măsură, Egiptul, ar dori să se considere lideri în lumea arabă. Ei au avut un oarecare succes în acest domeniu, dar cu ochii pe Rusia.Aplicând conceptul de Mare Turan, Erdogan face tot ce poate: în ultimii ani, integrarea popoarelor turcești ia amploare, Baku este deosebit de activă în apropierea de Ankara. Dar și alte foste republici sovietice din Asia Centrală (în special Kazahstan) se îndreaptă în această direcție. Deoarece această idee implică, dacă nu un stat, cel puțin o comunitate „de la Marea Mediterană la Marea Laptev„, Rusia urmărește îndeaproape acțiunile Turciei în această direcție.
Problema și soluția pentru Erdogan
Punerea în aplicare a oricăreia dintre aceste idei va necesita costuri uriașe pentru autoritățile turce și construirea unei economii puternice. Și iată că barca ambițiilor sultanului se scufundă în viața grea a unei inflații record de 70%, care amenință nu numai punerea în aplicare a strategiilor de mare anvergură, ci și victoria lui Erdogan în alegerile de peste mai puțin de un an.
Cu toate acestea, având în vedere tulburările actuale și eforturile Europei de a găsi o alternativă la gazul și petrolul rusesc, accesul la resursele energetice promite beneficii uriașe pentru Ankara, care ar putea contribui la rezolvarea problemelor interne existente.
Acesta este motivul pentru care Turcia își apără cu atâta zel statutul de principal centru de alimentare cu combustibil în sudul Uniunii Europene, încercând în același timp să devină un furnizor independent.
În acest scop, se comportă ca o armă care se descarcă pe nava NATO, trăgând la 270 de grade – atât în disputele cu Grecia, cât și în chestiunea aderării Finlandei și Suediei la NATO, ceea ce a avut ca rezultat faptul că acestea au fost forțate să facă concesii.
Vor sacrifica, de asemenea, Grecia
Iar Statele Unite sunt obligate doar să privească cum astfel de acțiuni ce amenință unitatea Occidentului, întrucât, așa cum se spune, „nu este momentul să dai în cap”. Și nu trebuie luat în seamă ce spun ei.
America și aliații săi consideră valorile de la Ankara, Stockholm și Helsinki drept monedă de schimb în această afacere, deoarece există o mulțime de câștiguri materiale care pot fi obținute prin respingerea unor idealuri efemere.
Dar cei de la Atena înțeleg că interesele lor pot deveni următoarea carte în schimbul loialității lui Erdogan”, conchid rușii.
Mucenicul's Blog 