Europa a fost ajunsă de blestemul lui Gaddafi? Profeția sumbră pe care a făcut-o înainte să moară se împlinește pe zi ce trece

MOSCOVA, 9 septembrie / TASS /. Pe măsură ce criza migranților din Europa ia amploare pretutindeni, multe din mass-mediile rusești își reamintesc ultima profeție sumbră a liderului libian  Muammar Gaddafi făcută cu câteva luni înainte de moartea sa violentă. Acum ascultați voi, oameni ai NATO. Bombardați un zid care stătea în calea migrației africane în Europa și în calea teroriștilor Al-Qaeda. Acest zid a fost Libia. Voi l-ați distrus. Sunteți idioți, și veți arde în iad pentru miile de imigranți din Africa, precum și pentru sprijinirea alQaeda. Așa va fi. N-am mințit niciodată. Și nu mint acum „, a declarat Gaddafi într-o scrisoare deschisă, obținută de cotidianul rus Zavtra și publicată în mai 2011 cu câteva luni înainte ca liderul libian să fi fost ucis.

Restul articolului aici

În zilele decăderii domniei sale de patru decenii, dictatorul libian Muammar Gaddafi a făcut o profeție amenințătoare. Dacă regimul său va cădea, jihadiștii vor subjuga nordul Africii, impunând  pe scară largă violență și teroare.

Al-Qaeda consideră toate persoanele ca fiind necredincioși„, a declarat Gaddafi într-un discurs ținut cu câteva săptămâni înainte ca NATO să-și fi început intervenția militară în Libia. Ei consideră pe toți oamenii dușmanii lor. Ei nu știu decât să ucidă.

Islamiștii vor veni cu duiumul din Afganistan, Algeria și Egipt, a avertizat el, zicând: „Acestea sunt bestii cu turbane.”

Acum: cu Franța blocată într-o bătălie cu extremiștii din Mali; cu grupurile cuplate cu Al-Qaeda care iau masic ostatici în Algeria și cu Marea Britanie, Germania, și Franța care le spun cetățenilor lor să părăsească Libia, din cauza unei amenințări nespecificate, omul, pe care mulți l-au considerat nebun, s-ar putea să nu fi atât de nebun în cele din urmă.

Ironia este că el a avut dreptate

Ironia estea avut dreptate„, a declarat Christian Leuprecht, profesor asociat de Studii Politice la Colegiul Militar Regal și la Universitatea Reginei.

Aici avem o situație care este scăpată de sub control„, a declarat Abdel Kerim Ousman, profesor asociat de științe politice la  Colegiul Militar Regal. „Gaddafi a spus de fapt, dacă doriți să distrugeți [Libia], rezultatul va fi preluarea de către jihadiști.”

În timp ce se pare că Gaddafi a avut dreptate, mulți dau vina pe Occident pentru că nu a anticipat ce se va întâmpla după căderea Libiei.

Ani de zile, Gaddafi a avertizat despre islamiștii radicali care forfoteau în interiorul Africii de Nord. În mod repetat, el s-a proclamat o „partizan ferm al stabilității.”

Prin închisoare și violență, jihadiștii au fost suprimați, secați de influență și resurse.

Dar în 2011, poporul libian au terminat cu regimul Gaddafi. La începutul acelui an, protestele au început răspândirea în toată țara, oferind NATO motivele pentru a interveni. În octombrieGaddafi era mort. Câteva zile mai târziu, Occidentul și-a încheiat campania militară, și așa cum a prezis Gaddafi, Libia a căzut în haos și a apărut posibilitatea ca jihadiștii să preia puterea și controlul militar.

Asta citim într-un alt articol pe care îl găsiți integral aici.

Concluzia mea : „Cea mai importantă lecție pe care ți-o dă viața e când afli că și nebunii au uneori dreptate, după cum bine spunea Churchill”.

” Dictatorul a murit! Trăiască Dictatorul! ”

Ce inseamnă moartea unui ” dictator ” ? Înseamnă instaurarea unui alt tip de dictatură numită democrație, după spusele celor care invadează țări ” nedemocratice” precum Irak-ul sau Libia. Conform DEX-ului dictator =1. Conducător de stat care dispune de puteri politice nelimitate sau 2. (Fig.) Persoană care are o conduită autoritară, care caută să-și impună cu orice preț voința. Când îl înlocuiești pe 1. cu 2. la plural adică cu  ”persoane care au o conduită autoritară, care caută să-și impună cu orice preț voința”, obții înlocuirea lui Saddam sau Gaddafi cu NATO, adică cu o organizație care caută să impună cu orice preț voința mai multor persoane ( state), deci l-ai înlocuit pe dracu cu maică-sa. Cum arată o țară al cărui ” dictator ” a fost asasinat și în care a fost instaurată ”democrația” ? Cam așa arată după 8 anișori de democrație americană sau NATO, Irak-ul:

Iraq Before and after War

și Libia, a doua beneficiară a binefacerii NATO,  acum la început de democrație:

null

NATO a fost creată de criminalii de război naziști pentru a ridica cel de-al Patrulea Reich

NATO este o mişcare politică care încearcă să reînvie nazismul. Această organizaţie neo-nazistă și-a organizat reprezentanțe în multe ţări, precum şi reţele internaţionale.

Pe 24 martie 1999, Organizaţia Tratatului Atlanticului de Nord (NATO) a lansat un război de agresiune, ilegal şi neprovocat, împotriva Republicii Federale Iugoslavia. NATO nu a avut nici o autorizaţie din partea Consiliului de Securitate al ONU să efectueze această agresiune.

Nu numai că agresiunea încalcă Carta ONU, dar, de asemenea,și convenţiile internaţionale referitoare la mai multe reguli de război. În mod deliberat NATO a vizat țintele civile, și nici măcar spitalele nu au fost cruţate de atacurile criminale NATO. De fapt, NATO a reuşit să distrugă mai multe spitale decât tancurile armatei iugoslave.

La data de 07 octombrie 2001 NATO a lansat un alt război de agresiune, ilegal şi neprovocat, împotriva statului suveran Afganistan. Afganistanul nu a atacat nici o ţară, nici pe 11 septembrie 2001, nici înainte de această dată şi nici după acea dată. Afganistanul a fost un stat cu o apărare slabă, care a fost şi continuă să fie o victimă a crimelor de război comise de către Organizaţia Tratatului Atlanticului de Nord (NATO).

La 25 martie 2011 NATO a început un alt război neprovocat, de data aceasta împotriva Libiei. Libia nu a atacat nici o ţară NATO, şi nu a lansat nici un fel de ameninţări la adresa vreunei ţări. Guvernul libian a făcut doar ceea ce ar face orice ţară, de a înăbuși o rebeliune armată care a fost iniţiată de mercenari străini plătiți. De ce a NATO a atacat Libia? Gadaffi era pe punctul de a crea un sistem bancar nou în Africa, care avea de gând să scoată FMI-ul, Banca Mondială şi alți mari bancheri albi din afacerile din Africa. din acel moment nu ar mai fi existat multele împrumuturi de ruinare utilizatede Occident pentru a paraliza economiile africane în mod intenţionat prin plătirea unor dobânzi uriașe. În schimb Banca de Investiţii Africană, cu un capital de 42 miliarde de dolari, planificase să ofere împrumuturi majore cu rate la  dobânzi mici sau chiar zero pentru fiecare naţiune africană. Libia finanţase deja proiecte majore de infrastructură în Africa, care au început să creeze legături într-economiile africane şi să rupă dependenţa perpetuă de ţările vestice pentru importuri. Înainte ca NATO să lanseze războiul de agresiune împotriva Libiei ea a furat cele 42 miliarde dolari care erau alocate pentru  poporul african, prin Banca de Investiţii din Africa.

Crimele comise de NATO împotriva Iugoslaviei, Afganistan şi Libia sunt aceleaşi crime pe care predecesorii NATO le-au comis în al doilea război mondial.Documente istorice europene și americane dezvaluie o legătură insidioasă între nazism şi NATO. Ele dezvăluie că NATO a fost creată de criminalii de război naziști.

Unica misiune a NATO este înfiinţarea celui de-al Patrulea Reich. Si ei, la fel ca predecesorii lor, utilizează războiul (invazia apoi ocupaţia) pentru a stabili cel de-al Patrulea Reich, războaie în care de bunăvoie şi în mod intenţionat comit atrocităţi inimaginabile împotriva civililor. Războaie, care sunt declarate de către dreptul internaţional drept agresiuni nejustificate. În procesul de instituire a celui de-al patrulea Reich liderii lor comit crime împotriva păcii, crime împotriva umanităţii şi crime de război. Astazi ei recrutează guvernele din țări precum Statele Unite, Canada, Marea Britanie, Franţa, Italia şi guvernele din fostele ţări ocupate de naziști pentru a construi acest imperiu nazist numit al Patrulea Reich.

În termeni neo-naziști, al Patrulea Reich este definit ca promotorul supremaţiei ariene, anti-semitismului, biotopului, militarismului agresiv şi totalitarismului. Mai mult, neo-naziştii cred că această creştere va deschide calea pentru stabilirea Imperiului de Vest, un imperiu pan-Arian al lumii care cuprinde terenuri ocupate de popoare cu descendență preponderent europeană (Europa, Rusia, anglo-America, Australia, Noua Zeelandă, Africa de Sud , America de Sud), şi alte ţări având în mod semnificativ populație albă din America Latină. Cadrul pentru al Patrulea Reich a început odată cu formarea  Tratatul Atlanticului de Nord (NATO) şi războaiele celui de-al Patrulea Reich au început imediat după reunificarea Germaniei.

În cartea sa, The Rise of the Fourth Reich: The Secret Societies That Threaten To Take Over America ( Apariția celui de-al Patrulea Reich: societăţile secrete care amenință să preia America), Jim Marrs susţine că unii membri supravieţuitori ai celui de-al treilea Reich German, împreună cu simpatizanţii din Statele Unite şi din altă parte, aflându-se la  adăpost sigur prin intermediul unor organizaţii cum ar fi ODESA şi Die Spinne, au lucrat în spatele scenei, începând cu sfârşitul celui de-al doilea război mondial, să adopte cel puţin unele dintre principiile nazismului (de exemplu: militarismul, fascismul, cucerirea, spionajul la scară largă asupra cetăţenilor, utilizarea corporaţiilor şi a propagandei pentru a controla interesele naţionale şi ideile) în cultura, guvern şi în întreaga lume de afaceri. El citează influenţa pe care naziştii au introdus-o in Statele Unite, la sfârşitul celui de-al doilea război mondial, așa cum oamenii de știință naziști au fost introduși în Operațiunea Paperclip  pentru a ajuta la avansarea aerospațială a SUA, precum şi achiziţionarea şi crearea de conglomerate, de către nazişti şi decătre simpatizanţii lor, după război, atât în ​​Europa cât şi în SUA – dintre care cea mai mare este Organizaţia Tratatului Atlanticului de Nord (NATO).

America a devenit soldatul celui de-al Patrulea Reich nazist la 11 septembrie 2001.

Atunci când Turnurile World Trade s-au prăbuşit, cei mai multi americani pur şi simplu au refuzat să creadă sugestiile cum că atacurile au fost organizate de către grupuri care lucrau pentru guvernul SUA în sine. Americanii s-au temut să dovedescă faptul că, deși au apărut rapoarte de ştiri, guvernul american și-a anunţat planurile pentru invazia din Afganistan cu luni înainte chiar ca atacurile de la 11 septembrie 2001 să fi avut loc. Guvernul Statelor Unite a facut planuri şi, și-a anunţat intenţia la Organizaţia Mondială, la începutul anului 2001. Momentul atacurilor asupra Turnurilor Mondiale ale Comerţului se potrivea în întregime ca o mănușă. Atacurile şi revărsarea furiei poporului american au adus un suport incontestabil pentru războiul deja planificat. NATO s-a folosit de un alt eveniment, ca cel asupra  clădirii Reichstag-ului, pentru a înființa cel de-al Patrulea Reich.

Chiar şi după ce le-au fost prezentate dovezile, americanii din ziua de azi cred că talibanii şi poporul afgan sunt inamicul Statelor Unite. Faptul că nici un cetăţean afgan, oficial politic sau personal militar nu au luat parte nici la planificarea atacurilor de la 11 septembrie 2001 și nici la executarea atacurilor este încă de neînţeles. Mulți din Statele Unite cred că Afganistanul a atacat SUA pe 11 septembrie 2001, chiar şi după ce guvernul Statelor Unite a publicat numele şi naţionalităţile celor care au deturnat avioanele şi pe cel al creierului atacului. Majoritatea au fost cetăţeni arabi. bin Laden era, de asemenea, un resortisant saudit. Nu au existat teroriști talibani sau vreun cetăţean afgan. Zero. Nici unul.

Chiar şi cu toate dovezile care disculpă (pentru a-l elibera de vină) Afganistanul de orice crimă împotriva Statelor Unite, Guvernul Statelor Unite și-a acordat singur competenţe extraordinare temporare, în special competenţele interzise conform dreptului constituţional, dar puterile guvernamentale au afirmat că au nevoie pentru a putea avea de a face cu ” terorişti „. Poporul american, prea naiv şi în mod fanatic prea centrat pe sine pentru a vedea că a fost înșelat în mod grosolan de către guvernul său, a fost de acord cu minciunile guvernului şi contradicţiile flagrante. Deoarece americanii sunt prea naivi şi prea auto-centrați aceste competenţe ilegale temporare sunt acum în America nu mai puțin  temporare decât erau în Germania atunci când ideologul nazist, Adolf Hitler a ars clădirea Reichstag-ului (clădirea Parlamentului Imperiului German) şi i-a acuzat pe ” teroriştii ” pe care ei îi numeau comunişti. Distrugerea clădirii i-a dat lui Hitler scuza pentru ca naziştii să poată suspenda majoritatea drepturilor prevăzute de Constituţia Germaniei din 1919, într-un efort al lui Hitler de a spori securitatea de stat în întreaga Germanie. 68 de ani mai târziu istoria s-a repetat și în cazul când guvernul Statelor Unite a atacat Statele Unite, pe 11 septembrie 2001, în vederea acordării unor puteri extraordinare care au suspendat ilegal Constituţia Statelor Unite şi Lista Drepturilor (o suspensie ilegală, care continuă până astăzi) . Ei au dat vina atacurilor asupra „teroriştilor”, dar de data aceasta aceștia au fost numiți Al Qaeda.

Guvernul SUA ştie că conduce o naţiune de laşi. Guvernul american a trebuit să cheltuiască  trilioane  de dolari, pentru a ridica al Patrulea Reich, pe războaie în care lașii să poată lupta. Guvernul SUA a decorat cu însemnele regalității trupele pentru a le face mândre de ele însele, ținându-le în continuare în capcana imaginii de sine.

Ştiind că este nevoie de curaj pentru a ucide inamicul faţă în faţă, guvernul Statelor Unite a cheltuit sume mari de bani pe arme minune, avioane, submarine, artilerie cu bătaie ultra-lungă, rachete de croazieră, drone fără pilot şi rachete ghidate – arme care ucid la  distanţă, astfel încât cei care săvârșesc uciderea să nu trebuiască să facă faţă realității celor săvârșite.

Ştiaţi că Hitler a fost Omul Anului în Time Magazine din 1938? Stalin a fost Omul Anului în revista TIME a anului 1939 şi 1942. George W. Bush a fost Omul Anului în Time Magazine în 2000 şi în 2004. Toți acești bărbaţi, şi mulți alții, de asemenea, sărbătoriți de către mass-media, au fost monştri de neimaginat. Toți trei au săvârşit acte de tradare împotriva propriilor lor ţări şi popoar, le-au luat drepturile şi au comis atrocităţi împotriva statelor străine. Lecţiia învățată din aceste fapte este că nu este uşor să identifici un tiran la fața cului atunci când trăiești alături de el, dar mai ales când este unul pe care presa îl sprijină și îl promovează.

Tirani ies în evidență numai atunci când te uiți înapoi, după ce devine cunoscut ceea ce au făcut. Poporul german nu s-a ridicat lîmpotriva lui Hitler pentru că mass-media lor i-a trădat, la fel cum mass-media americană trădează cu plăcere poporul american, voluntar, şi chiar cu mândrie, abandonându-și rolul său tradiţional de câine de pază împotriva abuzurilor guvernului.

Este însăşi natura puterii cea care atrage genul de oameni pe care nu ar trebui să îi aibă. Statele Unite ale Americii este un premiu care atrage bărbaţii şi femeile care doresc să facă absolut orice pentru a câştiga puterea, şi, prin urmare, de asemenea, sunt dispuşi să nu facă absolut nimic cu acea putere odată ce o au. Dacă cineva se gândește suficient de mult, va realiza că toți tiranii, din trecut şi mai ales din prezent, au TREBUIT să utilizeze înşelăciunea asupra populaţiei lor pentru a iniţia un război.

Nici un cetăţean al unei naţiuni moderne industrializate nu-și va trimite copiii pentru a muri într-un razboi doar pentru a prelua  resursele și activele altei națiuni, dar resursele și activele sunt obiectul tuturor războaielor care s-au purtat. O naţiune care doreşte să iniţieze un război de cucerire trebuie să creeze iluzia unui atac sau  a unei ameninţări ca să-l poată începe şi trebuie să ofere întotdeauna populaţiei lor de laşi  o scuză care niciodată să nu atragă atenția asupra iluziei artizanale.

Este naiv, să nu mai vorbim de faptul că este de-a dreptul rasist, să se presupună că tiranii apar doar în alte ţări şi că, într-un fel Statele Unite sunt pur şi simplu imune doar pentru că sunt americani. Statele Unite nu a scăpat din ghearele unei dictaturi. Oamenii Statelor Unite ale Americii, ca și germanii din anii 1930, nu au avut curajul moral să se ridice şi să arate minciunile guvernului.

Numai în cazul excepțional în care americanii sunt dispuşi să se ridice împotriva guvernului lor tiranic, generaţiilor viitoare vor putea să se uite în urmă la poporul american cu aceeaşi hotărâre și asprime cu care-i privim noii pe germanii din 1930.

Ca sursă principală de drept internaţional, hotărârea Tribunalului Nürnberg, în cazul din 1945-1946, al celor mai mari criminali de război nazişti este simplu şi clar. Liderii noștri invoca adesea şi laudă hotărârea, dar, evident, nu au citit-o. Curtea Internaţională a declarat:

” A iniţia un război de agresiune, prin urmare, nu este doar o crimă internaţională, este suprema crimă internaţională diferind doar de alte crime de război, în sensul că conţine în sine răul acumulat în ansamblu.”

La Nuremberg, Statele Unite şi Marea Britanie au presat ca liderii naziști să fie urmăriți penal pentru planificarea şi iniţierea războiului agresiv. Curtea Supremă de Justiţie, (prin) Robert Jackson, şeful personalului urmăririi penale americane, a afirmat că” lansarea unui război de agresiune este o crimă şi că nici o situaţie politică sau economică nu-l poate justifica.” De asemenea, el a declarat că „în cazul în care anumite acte de încălcare a tratatelor sunt crime, acestea sunt crime și dacă le face Statele Unite și dacă le face Germania, iar noi nu suntem pregătiți să stabilim o regulă de conduită penală împotriva altor, pe care noi nu am fi dispuși să o invocăm împotriva noastră.

Carta Naţiunilor Unite  vede agresiunea în mod similar. Articolele 2 (4) şi (7) interzic intervenţiile în competenţa internă a oricărei ţări şi ameninţare cu forţa sau folosirea forţei de către un stat împotriva altuia. Adunarea Generală a Organizaţiei Naţiunilor Unite în Rezoluţia 2131, „Declaraţia cu privire la Inadmisibilitate unei intervenţii”, a întărit părerea că o intervenţie militară puternică, în orice ţară este o agresiune şi o crimă fără justificare.

Punând o etichetă „NATO” pe politica şi conduita agresivă nu va conferi acestui comportament nici o sfinţenie. Acest lucru este pur şi simplu o pervertire a AlianţeiNord-Atlantice, care se presupune ca s-a format ca o alianţă defensivă în temeiul Cartei ONU. Tratatul Atlanticului de Nord a promis semnatarilor să se abţină de la ameninţarea sau utilizarea forţei în orice mod incompatibil cu scopurile Organizaţiei Naţiunilor Unite, şi în mod explicit a recunoscut „responsabilitatea principală a Consiliului de Securitate (al Organizaţiei Naţiunilor Unite), pentru menţinerea păcii şi securităţii internaţionale. „Evident, ocolind aprobarea ONU pentru atacarea şi ocuparea fostei Iugoslavii, apoi  a Afganistanului şi acum a Libiei, SUA şi NATO au încălcat această obligaţie de bază.

Dintr-un alt punct de vedere al dreptului internaţional, conducerea actuală a atacurilor militare armate agresive de către Statele Unite şi NATO constituie o crimă de război continuă. Contrar credintelor planificatorilor lor de război, bombardamentul aerian fără restricţii este interzisă în conformitate cu dreptul internaţional. Bombardarea „infrastructurii” apei unei ţări, a centralelor electrice, podurilor, fabricilor, televiziunilor şi locaţiilor radio nu sunt restrânse pentru a legitima obiective militare. Atacurile SUA şi NATO, au cauzat, de asemenea, o pierdere excesivă de vieţi şi prejudicii civililor, care încalcă un alt standard. Ei au ucis acum sute, dacă nu mii, de civili nevinovaţi şi lipsiţi de apărare.

Comentariul meu: Eu aș adăuga și războiul din Irak. De asemenea, să nu uităm că cei care au inventat nazismul și fascismul dar și comunismul, adică toate tipurile de extremism  precum și ” teroriștii”, au fost sioniștii evrei mânați de dorința înființării unui stat israelian, plan care până la urmă le-a reușit de minune. Dacă planul lor ar fi fost numai acesta, de inființare a unui stat (ilegal) israelian, atunci ar fi trebui ca sioniștii să se liniștească după ce au obținut ce au dorit, dar planul era și este unul mult mai măreț. Crearea statului Israel a  fost doar o etapă din acest plan măreț, al cărui unic țel este dominarea întregii lumi și conducerea ei de către o rasă (elită) superioară. Ceea ce ne-a arătat Hitler a fost doar o mostră, față de ceea ce va urma. ”Nebunia” manifestată de Hitler nu a fost ceva legat strict de persoana lui, un ” defect” al naturii. Acest gen de ”nebunie” caracterizează un grup de oameni, dacă pot fi numiți așa pentru că din punctul meu de vedere ei nu au nimic uman în ei, care  se consideră aleșii lui Dumnezeu, un dumnezeu care n-are nici o legătură cu Cel pe care îl știm noi și care n-are nimic dumnezeiesc în el. Nici cruzimea lui Stalin nu este ceva strict personal. Este doar o altă trăsătură ce caracterizează această rasă superioară. Obama le are pe amândouă. Acești oameni nu fac parte din acea rasă, sunt doar unelete de care elitele s-au folosit, și se folosesc încă,  pentru a-și îndeplini câte o etapă a planului. Ceea ce trebuie să învățăm din tot ce s-a întâmplat în trecut și din ceea ce se întâmplă în zilele noastre este că cei care aparțin acestei rase superioare însumează toate aceste caracteristici într-o singură persoană, adică sunt nebuni, cruzi, manipulatori, răi, etc. exact ca și dumnezeul lor, Lucifer. La fel ca și el, aceștia se folosesc de oameni care să facă lucrurile murdare pentru ei după care se descotorosesc de ei fără nici o remușcare sau milă. În afară de rasa și țelul lor, nimic nu are valoare. Asta trebuie să invățăm și să înțelegem: că nu le putem schimba planurile dar putem măcar să le înțelegem și să nu le facem jocul.

BBC-ul prins cu mâța-n sac din nou! Și ce dacă?!

Cum mințim poporul cu televizorul, mizând pe slabele cunoștințe ale celor care ” sorb” imaginile transmise de televiuni? Simplu, așa cum a procedat și BBC-ul prezentând imagini din Piața Green Square din Inidia ca fiind GreenSquare-ul Libian, iar pe indienii care se bucurau acolo ca fiind ” boborul” libian fericit că s-a eliberat de „ dictatorul brutal” cu ajutorul rebelilor și al NATO.

Dacă va uitati cu atenție la video, vezi vedea în spate pusă o tăbliță pe care scrie ”Live Tripoli” iar ora transmisiunii este 6.47 dimineata. Un singur amănunt i-a scăpat BBC-ului, că poate mai există încă indivizi pe lumea asta care se uită la televizor nu pentru a le sorbi minciunile și imaginile, ci tocmai pentru a depista și dezvălui falsurile, care în ultima vreme, sunt chiar foarte grosolane și jignesc chiar și o inteligență medie. Pentru a înțelege de ce este chiar un fals grosolan acest video, vă prezint drapelele celor două state care nici măcar nu se aseamănă:

Drapelul Libiei: singurul steag național din lume cu o singură culoare, fără alte însemne, embleme sau detalii.

Drapelul Indiei

 

 

 

 

 

Cap au, minte la ce le-ar mai trebui?! Și încă un mic test de perspicacitate pentru cei care citesc acest articol: ce naționalitate ( sau cărei organizații, grup, agenție,etc. aparțin) au cele două persoane din imaginea de mai jos (al căror cap este încercuit cu roșu) prezentate de CNN ca fiind rebeli arabi, în opinia dumneavoastră?Succes!!!!!

 

Un raport al ONU dovedește cum NATO și SUA au mințit cu privire la Libia și Gaddafi

Înainte ca NATO şi SUA să înceapă bombardarea Libiei, Organizaţia Naţiunilor Unite se pregătea să-i confere un premiu colonelului Muammar Gaddafi, şi Jamahiryei Libiene, pentru realizările sale în domeniul drepturilor omului. Ai dreptate – acelaşi om, colonelul Muammar Gaddafi, despre care NATO şi Statele Unite ne-au spus luni de zile că este un „dictator brutal,” a fost ales să i se acorde un premiu pentru situaţia drepturilor omului în Libia. Cât de ciudat este faptul că Organizaţia Naţiunilor Unite a ales să confere un premiu pentru drepturile omului unui „dictator brutal”, la sfârşitul lunii martie.

Deci, eu pun o întrebare: Cine este acest „dictator brutal” căruia Adunarea Generală a Naţiunilor Unite pentru Drepturile Omului era pregătită să-i confere un premiu pentru drepturile omului, undeva la sfarsitul lunii martie? Au vrut să ne facă să credem că ei ştiau că el era un „dictator brutal”, dar că au decis totuși să-i dea un premiu pentru drepturile omului?! Uluitor! Uluitoare minciunile care ni se spun de către mass-media, NATO şi guvernul Statelor Unite. Absolut uluitor! Nu este surprinzător, dar este uluitor! Dar mai uimitor totuşi, este faptul că, de fiecare dată după un timp, o mare parte din publicul american ( și nu numai) – fără îndoială – crede fiecare cuvânt care vine de la „ştirile” mass-mediei.

Merită să fie citate câteva din următoarele Exemple din raportul Adunării Generale:

„Mai multe delegaţii au remarcat, de asemenea, cu admirație angajamentul ţării faţă de respectarea drepturilor omului la fața locului. Declaraţiile suplimentare, care nu au putut fi oferite în cursul dialogului interactiv, din cauza constrângerilor de timp, vor fi postate pe site-ul opiniilor universale periodice atunci când vor fi disponibile.. ”

Într-o notă de subsol a acestui raport, există o listă de ţări care l-au lăudat pe colonelul Gaddafi şi  Jamahirya Libiană  ( statul maselor populare), în sprijinul deciziei Adunării Generale a Consiliului pentru Drepturile Omului de a conferi acest premiu colonelului Gaddafi. Voi prezenta pur şi simplu lista. Cititorul se poate uita la listă şi să-și formeze propria-i opinie în ceea ce priveşte nivelul de credibilitate, sau credibilitatea percepută, a ţărilor enumerate :

Danemarca, China, Italia, Ţările de Jos, Mauritania, Slovenia, Nicaragua, Federaţia Rusă, Spania, Indonezia, Suedia, Norvegia, Ecuador, Ungaria, Africa de Sud, Filipine, Maldive, Chile, Singapore, Germania, Australia, Kazahstan, Letonia , Angola, Nigeria, Congo, Burundi, Zambia, Rwanda, Burkina Faso, Senegal, Coasta de Fildeş, Djibouti, Zimbabwe.

Dacă aţi fost cât de cât atenţi la stiri, veti observa ca, câteva dintre ţările menţionate mai sus ( cele bolduite de mine-n.m) au cotit-o brusc şi au decis să înceapă sprijinirea NATO şi  a SUA în războiul lor de agresiune. De ce? Pentru ce altceva!? Pentru Bani. Aceasta este întotdeauna linia finală, şi nu există nici o îndoială că acest fapt va fi expus, la un moment dat în viitor, aşa cum au fost expuse și minciunile pe care guvernul american le-a spus cetăţenilor săi, şi lumii, despre „armele de distrugere în masă” din Irak. Şi aceste ţări au fost atât de aproape de a-i darui un premiu colonelului Gaddafi, pentru drepturile omului, după ce au studiat cu atenţie societatea libiană. Deci, cum rămâne cu „dictatorul brutal?” Probabil că un prieten de-al meu mi-ar spune TACI ȘI PAȘTE ÎN CONTINUARE!

Deci, ma intreb: pe cine  să credem? Mass-media, care ne-a spus luni de zile că colonelul Gaddafi este „un dictator brutal.” Sau să credem acest raport al Adunării Generale a Organizaţiei Naţiunilor Unite din 04 ianuarie 2011? In nici un caz nu încerc să „binecuvântez” ONU, care are defectele sale (la care noi toţi am fost martori). Deși de multe ori am criticat această organizație am învăţat că ONU, în ciuda defectelor sale, este capabilă să facă și unele lucruri foarte bune, așa cum au făcut și cu rapoartele despre vinovăția Israelului, cu care doar SUA nu a fost de acord.

Repet: Acest premiu a fost programat să-i fie dat colonelului Gaddafi la sfârşitul lunii martie. Următorul lucru pe care îl ştim, este că Libia a fost bombardată.

Deci, dacă vei auzi că ţara ta va fi premiată în curând, de către Organizaţia Naţiunilor Unite, pentru drepturile omului, ia-o la goană și fugi cât vezi cu ochii! Pentru ca ești pe cale să fi bombardat!

Vă rog să citiţi raportul sesiunii a 16-a al Consiliului Adunării Generale a ONU pentru Drepturile Omului: http://www2.ohchr.org/english/bodies/hrcouncil/docs/16session/A-HRC-16-15.pdf

A contribuit Chavez, fără să vrea, la precipitarea evenimentelor din Libia?

După un impas de 6 luni,  în care nici o parte nu au obținut nici un avantaj, brusc le-au fost necesare doar câteva zile forţelor rebele libiene să pătrundă fără a întâmpina nici o opoziţie în Tripoli. Deși știm că politica care va urma după acest rezultat va fi foarte mult comparabilă cu ceea ce se întâmplă în Egipt chiar acum, mulţi se întreabă cu mirare de ce situaţia din Libia a progresat cu o astfel de viteză. Poate că răspunsul poate fi găsit în cele 143.8 tone de aur deţinute de Banca Centrală libiană. Desigur că nu este nici pe departe aproape de cele 366 de tone de aur, pe care se presupune că Venezuela le are la WGC (World Gold Council) cea mai mare parte probabil ținut extrateritorial şi care nu va fi repatriat, dar întrebarea ”unde ar putea WGC găsi o parte din cantitatea de aur fizic de care au nevoie pentru a satisface cererea lui Chavez ”a primit acum un răspuns. Desigur, trebuie să presupunem că acest aur nu a plecat deja din Libia în direcţia Caracas-ului pe parcursul ultimelor 6 luni. Ceea ce, în retrospectivă, probabil că ar trebui să presupunem, pentru că doar așa s-ar putea explica de ce aurul a ajuns acum la 1875 $ (la ora cînd traduc eu articolul a trecut e 1900 $-n.m)  şi este în creştere rapidă.

O imagine a rapidă asupra rezervelor de aur din lume vă  va edifica:

rezervele de aur la data de 21.08.2011

Comentariul meu: Să fie chiar o coincidență faptul că pe 17-18 august Chavez își cerea aurul, iar media spumega împotriva lui-inclusiv cea românescă, iar pe 22 Tripoli-ul cădea în mîinile rebelilor, deși după ultimele știri nu ai fi putut da acest pronostic. În articolul  pe care l-am publicat ieri, Jean Paul-Pougala spunea că următoarea pe listă este Algeria. Dacă ne uităm la lista de mai sus, vedem că într-adevăr rezerva de aur a acesteia ar putea satisface nevoile momentane ale WGC și este de fapt singura țară arabă, la ora actuală, care ar putea satisface atăt nevoia de aur a elitelor cât și dorința lor de a impune democrația în această zonă. Pe de altă parte, Algeria a fost o aliată și o prietenă a Libiei, așa că trebuie să  muște un pic din țărână  și să fie pusă cu botul pe labe. În acest moment atacarea Libanului nu poate fi pusă în discuție, pentru că Libanul, Siria și Iranul sunt rezervate urii și răzbunării Israelului. Arabia Saudită este aliatul de nădejde al NATO și Israel în lupta împotriva celorlalte trei, deci un atac asupra ei este exclus din start.Culmea ar fi ca Chavez să-și schimbe ideea și să vrea argint în locul aurului sau platină.Cert este că dacă elitele vor menținerea schemei Ponzi pe care o practică trebuie să găsească undeva aurul pe care îl cere Chavez, altfel tot ce-au clădit până acum se duce de râpă.

 

 

De ce Occidentul dorește căderea lui Gaddafi? Actualizare:Video

O analiza de Jean-Paul Pougala africanii ar trebui să se gândească la motivele reale pentru care ţările occidentale sunt război cu Libia, scrie Jean-Paul Pougala, într-o analiză care urmărește rolul ţărilor în modelarea Uniunii Africane şi dezvoltării continentului.

A fost Libia lui Gaddafi care a oferit întregii Africi prima sa revoluţie în timpurile moderne – o schimbare a întregului continent prin telefon, radio-televiziune, şi mai multe alte aplicaţii tehnologice, cum ar fi telemedicina şi învăţământul la distanţă. Şi datorită punții radio WMAX, o conexiune low cost a fost pusă la dispoziţie depe întregul continent, inclusiv în zonele rurale.

Totul a început în 1992, când 45 de naţiuni africane au stabilit RASCOM (Regional African Satellite Communication Organization), astfel încât Africa să aibă satelit propriu şi reducă costurile comunicării pe continent. A existat o vreme când apelurile telefonice către şi din Africa au fost cele mai scumpe din lume, din cauza unei taxe anuale de 500 milioane USD băgați în buzunar de către Europa pentru utilizarea sateliţilor săi cum ar fi Intelsat pentru convorbiri telefonice, inclusiv convorbirile din aceeaşi ţară.

Satelitul african implementat odinioară a costat , și doar o singură dată, 400 milioane de dolari SUA şi continentul nu a mai trebuit să plătească un contract de leasing de 500 de milioane USD anual. Ce bancher nu ar finanţa un astfel de proiect? Dar  rămânea o altă problemă – cum puteau sclavii, care doreau să se elibereze de exploatarea șefului lor să ceară ajutorul șefului pentru a-și obține libertatea? Deloc surprinzator, Banca Mondială, Fondul Monetar Internaţional, Statele Unite ale Americii, Europa au făcut doar promisiuni vagi timp de 14 ani. Gaddafi a pus capăt acestor inutile promisiuni ale „binefăcătorilor”  din vest cu dobanzile lor exorbitante. Capul libian a pus  300 milioane de USD pe masă, Banca Africană de Dezvoltare a adăugat încă 50 milioane USD  şi  Banca de Dezvoltare a  Africii de Vest încă 27 milioane USD – şi așa Africa a avut primul său satelit de comunicaţii la data de 26 decembrie 2007.

China şi Rusia i-au susținut şi și-au împărtăşit tehnologia lor cu ei ajutând la lansarea sateliţilor pentru Africa de Sud, Nigeria, Angola  și Algeria şi un al doilea satelit african a fost lansat în iulie 2010. Primul satelit construit in totalitate din materiale indigene şi fabricat pe teritoriul african, in Algeria, este prevăzut pentru anul 2020. Acest satelit este proiectat la concurenţă cu cele mai bune din lume, dar cu un cost de zece ori mai mic, o adevarată provocare.

Acesta este modul în care un gest simbolic de numai 300 milioane USD a schimbat viaţa unui întreg continent. Libia lui Gaddafi a costat însă Occidentul, nu doar privîndu-l de 500 milioane USD pe an, dar și de miliardele de dolari din datorii şi dobânzi,pe care împrumutul iniţial le-ar fi generat pentru anii următori şi într-o manieră exponenţială, contribuind astfel la menținerea sistemului ocult, în scopul de a jefui continentul.

Fondul Monetar African, Banca Centrală Africană, Banca Africană de Investiţii

Cele 30 de miliarde de dolari SUA îngheţate de către domnul Obama aparţin Băncii Centrale Libiene şi au fost alocate ca și contribuţie libiană la trei proiecte-cheie care ar adăuga ultimele retuşuri federaţiei africane -1. Banca Africană de Investiţii din Syrte, Libia, 2. înfiinţarea în 2011 a Fondului MonetarAfrican cu sediul în Yaounde, cu un capital inițial de 42 miliarde USD şi3.  Banca Centrală Africană cu sediul la Abuja, în Nigeria, care atunci când ar începe tipărirea banilor in Africa va suna clopotul de deces pentru francul CFA( francul central african) prin care Parisul a fost în măsură să mai manipuleze unele ţări din Africa în ultimii cincizeci de ani. Este uşor de înţeles mânia francezilor împotriva lui Gaddafi.

Fondul African Monetar este de aşteptat să înlocuiască în totalitate activităţile din Africa ale Fondului Monetar Internaţional, care, cu numai  25 miliarde de dolari USD, a fost capabil să aducă un întreg continent în genunchi şi să-l facă să înghită privatizări discutabile  forţând ţările africane să treacă de la monopolul public la monopolurile private. Nu a fost o surpriză faptul că atunci, pe 16-17 Decembrie 2010, africanii au respins în unanimitate ţările occidentale  care încearcau să adere la Fondul Monetar African, declarând că acesta era deschis doar pentru naţiunile africane.

Este tot mai evident că după Libia, coaliţia de vest va vâna Algeria, pentru că în afară de resursele sale uriaşe de energie, țara are rezerve în numerar de aproximativ 150 de miliarde. Acesta este nada care atrage ţările ce bombardează Libia şi toate au un lucru in comun – ele sunt în practic în stare de faliment. Numai Statele Unite ale Americii, are o datorie de eşalonat de 14, 000 miliarde de USD, Franţa, Marea Britanie şi Italia au fiecare un deficit public de 2.000 miliarde dolari SUA, pe când  datoria publică a celor 46 de țări africane la un loc însumează mai putin de 400 miliarde  USD.

Incitarea la false războaie  în Africa, în speranţa că acest lucru va revitaliza economiile lor care se scufunda tot mai mult în rahat va grăbi în cele din urmă declinul Vestului, care de fapt a început în 1884, în timpulnotoriei Conferinţe de la Berlin.Eeste ceea ce economistul american Adam Smith a prezis în 1865, când el l-a sustinut public pe Abraham Lincoln pentru abolirea sclaviei, „economia oricărei ţări care se bazează pe sclavia negrilor este destinată să coboare în iad în ziua când aceste ţări se trezesc”.

UNITATEA Regională un OBSTACOL la crearea Statelor Unite ale AFRICII

Pentru a destabiliza şi distruge Uniunea Africană, care a fost o schimbare a direcţiei periculoasă (pentru vest)  și a o îndruma spre  Statele Unite ale Africii sub mâna călăuzitoare a Gaddafi, Uniunea Europeană a încercat mai întâi, fără succes, să creeze Uniunea pentru Mediterana (UPM). Africa de Nord într-un fel ar fi trebuit să fie tăiată de restul Africii, folosind clișee rasiste vechi  și obosite, din secolele 18 si 19, care susţineau că africanii de origine arabă au fost mai evoluați şi mai civilizați decât restul continentului. Acest lucru nu a reuşit deoarece Gaddafi a refuzat ” să pună botul”. El a înţeles imediat ce joc se făcea atunci când numai un număr restrâns de ţări africane au fost invitate să se alăture grupului mediteranean fără a informa Uniunea Africană, dar fiind invitate toate cele 27 de țări membre ale Uniunii Europene.

Fără  forţa motrice din spatele Federaţiei Africane ( Gaddafi-n.m), UPM a eșuat  înainte de a începe, abia născută cu Sarkozy în calitate de preşedinte şi Mubarak ca vicepreşedinte. Ministrul francez de externe, Alain Juppé încearcă acum să relanseze ideea, bancară fără îndoială, cu privire la căderea lui Gaddafi. Ce liderii africani nu reuşesc să înţeleagă este faptul că, atâta timp cât Uniunea Europeană continuă să finanțeze Uniunea Africană, status quo-ul va rămâne, pentru că nu există o independenţă reală. Acesta este motivul pentru care Uniunea Europeană a încurajat şi finanţat grupările regionale în Africa.

Este evident că Comunitatea  Economică a Africii de Vest  (ECOWAS), care are o ambasadă la Bruxelles şi depinde în cea mai mare parte din fondurile sale de Uniunea Europeană, este un adversar gălăgios al Federaţiei Africane. De aceea, Lincoln a luptat în războiul american de secesiune, deoarece în momentul când un grup de ţări se reunesc într-o organizaţie politică regională, aceasta slăbeşte grupul principal. Asta este ceea ce Europa a vrut şi africanii nu au înţeles planul lor de joc, creând o multitudine de grupări regionale, COMESA, UDEAC, SADC, şi Maghrebul  Mare  care nu a vazut niciodata lumina zilei datorita  faptului că Gaddafi a înţeles ce se întâmplă.

Gaddafi, Africanul  care a curăţat continentul de  umilința apartheid-ului

Pentru majoritatea africanilor, Gaddafi este un om generos, un umanist, cunoscut pentru sprijinul dezinteresat acordat în lupta împotriva regimului rasist din Africa de Sud. Dacă ar fi fost un egoist, el nu ar fi riscat mânia Occidentului pentru a ajuta ANC(Congresul Național African) atât militar cât şi financiar, în lupta împotriva apartheidului. Acesta a fost motivul pentru care Mandela, la scurt timp după eliberarea sa după cei 27 de ani de închisoare, a decis să rupă embargoul ONU şi a călătorit în Libia, la 23 octombrie 1997. Timp de cinci ani lungi, nici un avion ateriza în Libia, din cauza embargoului. Era necesar să iei un avion către oraşul tunisian  Jerba şi să continui pe cale rutieră timp de cinci ore pentru a ajunge la Ben Gardane, să treci frontiera şi să continui pe un drum pustiu timp de alte  trei ore înainte de a ajunge la Tripoli. Altă soluţie era să treci prin Malta, şi să iei un feribot de noapte sau niște bărci prost întreținute, până la coasta Libiei. O călătorie infernală pentru un popor întreg, pur şi simplu doar pentru a pedepsi un singur om.

Mandela nu s-a sfiit să spună pe șleau  ceea ce gândea atunci când fostul preşedinte american Bill Clinton a declarat ca vizita a fost una „nedorită”  – „Nici o țara nu poate pretinde să fie poliţistul lumii şi nici un stat nu poate dicta altui stat ceea ce ar trebui să facă„. El a adăugat – „Cei care până ieri au fost prietenii duşmanilor noştri au astăzi  nerușinarea să-mi spună să nu-l vizitez pe  fratele meu Gaddafi, aceștia ne consiliază să fim nerecunoscători şi să îi uităm pe prietenii noștri din trecut.

Într-adevăr, Occidentul încă îi consideră pe rasiştii din Africa de Sud drept fraţii lor care aveau nevoie să fie protejați. De aceea, membrii ANC, inclusiv Nelson Mandela, au fost considerați a fi terorişti periculoși. De abia la 2 iulie 2008, Congresul SUA a votat în cele din urmă o lege prin care elimina numele lui Nelson Mandela şi a tovarăşilor săi din ANC de pe lista lor neagră, nu pentru că și-au dat seama cât de aiurea era lista, ci pentru că au vrut să marcheze aniversarea celor 90 ani a lui Mandela . Dacă Occidentului i-a părut cu adevărat rău pentru sprijinul acordat în trecut duşmanilor lui Mandela şi dacă au fost într-adevăr sinceri atunci când aceștia au botezat străzi şi locuricu numele lui, cum pot continua să ducă război împotriva persoanei lui Gaddafi, care i-a ajutat pe Mandela şi pe poporul său să fie victorioși?

Sunt cei care doresc să exporte DEMOCRATIA ei înșiși  Democrați?

Și dacă Libia lui Gaddafi au fost mult mai democratică decât Statele Unite ale Americii, Franţa, Marea Britanie şi alte ţări aflate acum în război ca să exporte democraţia în Libia? La 19 martie 2003, preşedintele George Bush a început bombardarea Irakului, sub pretextul de a aduce democraţia. La data de 19 martie 2011, exact opt ​​ani mai târziu, a fost rândul preşedintelui francez să aducă ploaia de bombe peste Libia, din nou susţinându-se că este pentru a aduce democraţia. Câștigătorul Premiului Nobel pentru Pace şi preşedintele american Obama a spus că dezlănţuirea rachetelor de croazieră de pe submarine este pentru a-l elimina pe dictator şi pentru a  introduce democraţia.

Întrebarea pe care oricine, chiar si cu o inteligenta minimă,o poate pune fără a avea nevoie de ajutor este urmatoarea: sunt ţări ca Franţa, Anglia, SUA, Italia, Norvegia, Danemarca, Polonia, care-și apără dreptul de a bombarda Libia, care se auto-proclama state democratice, cu adevărat democratice ? Dacă da, sunt ele mai democratice decât Libia luiGaddafi? Răspunsul, de fapt, este un răsunător NU, pentru simplul motiv că democraţia pur şi simplu nu există. Acest răspuns nu este unul cu caracter personal, ci un citat al cuiva al cărui oraş natal, Geneva, găzduieşte cea mai mare parte a instituţiilor ONU. Citatul este din Jean-Jacques Rousseau, născut în Geneva în 1712 şi care scrie în capitolul patru din cartea a treia  a faimosului „Contract Social”, că „niciodată nu a existat o adevărată democraţie şi nu va exista niciodată.”

Rousseau stabileşte următoarele patru condiţii pentru ca o ţară să fie etichetată ca democraţie şi în conformitate cu acestea Libia lui  Gaddafi este mult mai democratică decât Statele Unite ale Americii, Franţa şi alţii care pretind că exportă democraţia:

1. Statul:  cu cât o ţară este mai mare, cu atât este mai puţin democratică. Potrivit lui Rousseau, statul trebuie să fie extrem de mic, astfel încât oamenii să se poată  întâlni şi cunoaște reciproc. Înainte de a cere oamenilor să voteze, (statul) trebuie să se asigure că toată lumea cunoaște pe toată lumea, altfel votul va fi un act fără nici o bază democratică, un simulacru de democraţie pentru a alege un dictator.

Statul libian se bazează pe un sistem de credinţe tribale, în care, prin definiţie oamenii se grupează în entități mici. Spiritului democratic este mult mai prezentă într-un trib sau într-un sat decât într-o ţară mare, pur şi simplu pentru că oamenii se ştiu reciproc, împărtăşesc un ritm de viaţă comun care implică un fel de auto-reglementare sau auto-cenzura,  în care reacţiile şi contra reacţiile au impact asupra tuturor membrilor grupului.

Din această perspectivă, s-ar părea că condițiile lui Rousseau se potrivesc mai bine Libiei decât Statelor Unite ale Americii, Franţei şi Marii Britanii, tuturor societăţilor puternic urbanizate în care majoritatea vecinilor nu-și spun nici măcar ”bună ziua” unul altuia şi, prin urmare, nu se ştiu reciproc, chiar dacă aceștia au trăit alături timp de douăzeci de ani. Aceste ţări compacte au sărit la următoarea etapă – „votul” – care a fost consfinţit în mod inteligent pentru a umbri faptul că votul cu privire la viitorul ţării este inutil în cazul în care alegătorul nu-i cunoaşte pe ceilalţi cetăţeni. Acest lucru a fost împins la limita ridicolului când ​​dreptul de vot a fost acordat persoanelor care locuiesc în străinătate. Comunicarea cu persoanele şi între persoane este o condiţie prealabilă pentru orice dezbatere democratică înainte de alegeri.

2. Simplitate obiceiurilor şi a modelelor de comportament sunt, de asemenea, esenţiale în cazul în care oricare dintre ele există pentru a evita cheltuirea celei mai mari părți a timpului în dezbaterea  procedurilor legale şi judiciare, în loc să se dezbată multitudinea de conflicte de interese inevitabile într-o societate mare şi complexă. Ţările occidentale se definesc ca naţiuni civilizate, cu o structură socială mai complexă întrucât Libia este descrisă ca o ţară primitivă, având un set de obiceiuri simple. Acest aspect indică faptul că Libia răspunde mai bine criteriilor democratice ale lui Rousseau decât toţi cei care încearcă să dea lecţii de democraţie. Conflictele din societăţile complexe sunt cel mai adesea castigate de cei cu mai multă putere, motiv pentru care cei bogati reusesc sa evite închisoare pentru că îşi pot permite să angajeze avocaţi de top şi care pot aranja ca represiunea din partea statului să fie îndreptată împotriva unuia care a furat o banană dintr-un supermarket  mai degrabă decât împotriva unui criminal financiar care a distrus o bancă. În oraşul New York, de exemplu, unde 75 la sută din populaţie este de culoare albă, 80 la sută din posturile de conducere sunt ocupate de albi, care alcătuiesc doar 20 la suta din oamenii încarceraţi.

3. Egalitatea în statut şi avere: O privire la lista Forbes 2010 arată cine sunt cei mai bogaţi oameni, din fiecare dintre ţările care participă la bombardamentele actuale din Libia, şi diferenţa dintre ei şi cei care câştigă cele mai mici salarii din aceste naţiuni; un exerciţiu similar în Libia va dezvălui că, în ceea ce priveşte distribuţia bogăţiei, Libia are putea să le dea o lecție celor care luptă acum, şi nu contrariul. Deci, folosind criteriile lui Rousseau, Libia este mai democratică decât națiunile pompoase care pretind că aduc democraţia. În Statele Unite ale Americii, 5 la suta din populatie detine 60 la sută din avuţia naţională, ceea ce o  face societatea cea mai inegală şi mai dezechilibrată din lume.

4. Nici un fel de lux: în conformitate cu Rousseau nu poate exista nici un fel lux dacă există democraţie. Luxul, spune el, face averea o necesitate, care apoi devine o virtute în sine; ea și nu bunăstarea poporului devine obiectivul de atins cu orice preţ, ” Luxul îi corupe atât pe bogaţi cât şi pe săraci, pe unii prin posesie şi pe ceilalți prin invidie, ea face moale naţiunea şi o dă pradă vanității; îi îndepărtează pe oameni de stat şi îi înrobeşte, făcându-i sclavi ai opiniilor. ”

Există mai mult lux in Franta decat in Libia? Rapoartele asupra sinuciderilor angajaţilor din cauza conditiilor stresante de muncă, chiar şi în societăţile publice sau semi-publice, toate în numele maximizării profitului pentru o minoritate și pentru menţinerea ei în lux, apar în Occident, nu în Libia.

Sociologul american C. Wright Mills scria în 1956 că democraţia americană a fost o „dictatură a elitei”. Potrivit lui Mills, Statele Unite ale Americii nu este o democraţie, pentru că despre bani care vorbeşte în timpul alegerilor, nu şi despre oameni. Rezultatele fiecărei alegeri sunt expresia vocii banilor şi nu vocea poporului. Dupa Bush senior şi Bush junior, ei deja vorbesc despre un tânăr Bush în 2012 ca lider republican. Mai mult decât atât, Max Weber a subliniat că puterea politică este dependentă de birocraţie, SUA având  43 de milioane de  birocraţi şi personal militar care conduc efectiv ţara, dar fără a fi aleşi şicare nu răspund în faţa poporului pentru acţiunile lor. O persoană (una bogată) este aleasă, dar puterea reală se află în casta celor bogaţi, care sunt apoi nominalizati ca ambasadori, generali, etc.

Cât de mulţi oameni din aceste auto-proclamate democraţii ştiu că, constituţia din Peru interzice unui presedinte care și-a încheiat un mandat să candideze pentru un al doilea mandat consecutiv? Câţi ştiu că în Guatemala, nu numai că un președinte care își încetează activitatea nu mai poate candida pentru același post dar nimeni din familia sa nu poate aspira la acest post? Sau că Rwanda este singura ţară din lume în care  56 la suta din parlamentari sunt de sex feminin? Cât de mulţi oameni ştiu că, în 2007 conform indicelui CIA, patru dintre cele mai bine guvernate ţări din lume au fost din Africa? Că marele premiu l-a luat Guineea Ecuatorială a cărei datorie publică reprezintă doar 1.14 la suta din PIB?

Rousseau susţine că războaiele civile, revoluțiile şi revoltele sunt ingredientele începutului democraţiei. Pentru că democraţia nu este un scop, ci un proces permanent de reafirmare a drepturilor naturale ale fiinţei umane, care în ţările din toată lumea (fără excepţie) sunt călcate în picioare de o mână de bărbaţi şi femei, care au deturnat puterea poporului pentru a-și perpetua supremaţia. Există și aici şi acolo grupuri de oameni care au uzurpat termenul „democraţie” – care  în loc să fie un ideal spre care se nădăjduiește aceasta a devenit o etichetă care urmează să fie pusă sau un slogan care este utilizat de persoanele care pot striga mai tare decat celelalte. Dacă o ţară este calmă, cum ar fi Franţa sau Statele Unite ale Americii, adică fără nici o rebeliune, aceasta înseamnă doar, din perspectiva lui Rousseau, că sistemul dictatorial este suficient de represiv pentru a preveni orice revoltă.

Nu că ar fi un lucru rău faptul că libienii s-au revoltat. Ce este rau este faptul că se afirma că oamenii acceptă cu stoicism un sistem care  reprimă pe toată lumea fără să reacţioneze. Rousseau concluzionează: „Malo periculosam libertatem quam quietum servitium – traducere – Dacă zeii au fost oameni, ei s-au guvernat democratic. Un astfel de guvern perfect nu este aplicabil fiinţelor umane. ” A  pretinde că cineva ucide libieni pentru binele lor este o farsă.

Ce lectii se dau Africii?

După o  relaţie profund inegală cu Occidentul care a durat 500 de ani, este clar că nu avem aceleaşi criterii despre ceea ce este bine şi rău. Avem interese profund divergente. Cum să nu deplâng „da-ul” voturilor a trei ţări subsahariene (Nigeria, Africa de Sud şi Gabon) la rezoluţia 1973, care a inaugurat cea mai recentă formă de colonizare botezată ” protecţia popoarelor”, care legitimează teoriile rasiste din care s-au  documentat europenii din secolul 18 şi în conformitate cu care Africa de Nord nu are nimic de-a face cu Africa sub-sahariană, Africa de Nord, fiind mult mai evoluată, cultivată şi civilizată decât ​​restul Africii?

Este ca şi cum ai spune că Tunisia, Egipt, Libia şi Algeria nu făceau parte din Africa. Chiar şi Organizaţia Naţiunilor Unite pare să ignore rolul Uniunii Africane în afacerile statelor membre. Scopul este de a izola ţările sub-sahariene din Africa pentru a le izola mai bine şi pentru a le controla. Într-adevăr, Algeria (16 miliarde dolari SUA) şi Libia (10 miliarde de dolari), contribuie împreună cu 62 la suta din cele 42 de miliarde de dolari SUA, care constituie capitalul Fondului Monetar African (AMF). Ţara cea  mai mare şi cea mai populată din Africa subsahariană, Nigeria, urmată de Africa de Sud sunt cu mult în urmă, cu doar 3 miliarde de dolari fiecare.

Este deconcertant să spun că cel puţin pentru prima dată în istoria Organizaţiei Naţiunilor Unite, războiul a fost declarat împotriva unei persoane fără a fi fost explorată nici cea mai mică posibilitatea de  găsire a unei soluţiii paşnice a crizei. Mai aparține Africa cu adevărat  acestei organizaţii? Nigeria şi Africa de Sud sunt pregătite să voteze „Da” la tot ceea ce Occidentul le cere pentru ca ei cred cu naivitate în promisiunile vagi  ale unui loc permanent în Consiliul de Securitate cu drepturi de veto similare cu ale celorlalți. Ambele uită că Franţa nu are puterea de a oferi nimic. Dacă ar fi putut, Mitterand ar fi făcut de mult timp ceea ce era necesar pentru Germania lui Helmut Kohl.

O reformă a Organizaţiei Naţiunilor Unite nu este pe ordinea de zi. Singura modalitate de a  obține un punct ( pe ordinea de zi) este de a folosi metoda Chineză – toate cele 50 de natiuni africane ar trebui să renunţe la Organizaţia Naţiunilor Unite şi să revină numai în cazul în care cererea lor de lungă durată este  în cele din urmă îndeplinită, un loc pentru întreaga Federaţie Africană sau deloc. Această metodă non-violentă este singura armă disponibilă  pentru cei săraci şi slabi care sunte, pentru a ni se face dreptate. Noi ar trebui să renunţăm pur şi simplu la Organizaţiea Naţiunilor Unite, deoarece această organizaţie, prin însăşi structura şi ierarhia  ei, este în  slujba celor mai puternici dintre puternici.

Ar trebui să părăsim Organizaţia Naţiunilor Unite pentru ca ea să se înregistreze respingerea din partea noastră a unei viziuni asupra lumii bazată pe anihilarea celor care sunt mai slabi. Ei sunt liberi să continue la fel ca înainte, dar cel puţin nu vom fi parte la acesta şi nu vor  putea spune că am fost de acord chiar și atunci când nu ni s-a cerut niciodată părerea. Şi chiar şi atunci când ne-am exprimat punctul nostru de vedere, asa cum am facut sâmbătă 19 martie, la Nouakchott, atunci când ne-am opus acţiunilor militare, părerea noastră a fost pur şi simplu ignorată, iar bombele au început să cadă asupra poporului african.

Evenimentele de astăzi imi amintesc de ceea ce s-a întâmplat cu China in trecut. Astăzi, se recunoaşte guvernul Outtara, guvernul rebel din Libia, așa cum au făcut la sfârşitul celui al doilea Război Mondial cu China. Aşa-numita comunitate internaţională a ales  Taiwan ca  singur reprezentant al poporului chinez în loc de China lui Mao. A fost nevoie de 26 ani, până când la 25 octombrie 1971, ONU a trecut Rezoluţia 2758, prin care toţi africanii ar trebui să învețe să citească pentru a pune capăt prostiei umane. China a fost admisă şi în termenii puși de ea – a refuzat să fie membru în cazul în care nu are drept de veto.Chiar și după ce cererea a fost admisă şi rezoluţia depusă, tot i-a luat un an ministrului de externe chinez să-i răspundă în scris Secretarului General al ONU, la 29, septembrie 1972, printr-o scrisoare în are nu a spus ”da” sau ”vă mulţumesc”, dar precizat clar că garanţiile necesare pentru demnitatea Chinei trebuie să fi respectate.

Ce speranţă poate avea Africa de a obţine ceva de la Naţiunile Unite, fara sa joace tare? Am văzut cum, în Cote d’Ivoire un birocrat al ONU a consideră că el insusi este deasupra Constituţiei ţării. Am intrat această organizaţie, fiind de acord să fim sclavi şi să credem că vom fi invitaţi să luăm cina la aceeasi masa si că vom mânca din farfurii spălate de noi înșine nu este doar credulitate, este prostie.

Când Uniunea Africană a aprobat victoria lui Outtara si trecut peste rapoartele contrare ale propriilor săi observatori electorali  pur şi simplu pentru a îi face pe plac fostului nostru stăpân, cum ne putem aştepta să fie respectată? Când presedintele sud-african Zuma declară că Outtara nu a câştigat alegerile şi apoi spune exact opusul in timpul unei calatorii la Paris, oricine are dreptul să pună la îndoială credibilitatea acestor lideri care pretind a reprezenta şi a vorbi în numele unui miliard de africani.

Puterea  Africii şi libertatea reală vor veni doar dacă se pot  întreprinde acţiuni gândite în mod corespunzătort şi asumări ale consecinţelor. Demnitatea şi respectul au un preţ. Suntem pregătiţi să-l plătim? În caz contrar, locul nostru este în bucătărie şi în toalete, cu scopul de a-i face pe ceilalti să se simtă confortabil.

Jean-Paul Pougala este un scriitor din Camerun.

Si ca să vă faceți o idee despre ” binele” adus libienilor, vă ofer o imagine care vorbește de la sine:

Am găsit un video care spune cam aceleași lucruri dar prezintă și imagini din Libia lui Gaddafi, așa cum era înainte de a o distruge atacurile NATO.