Cine salvează România?

Citez din articolul ” Ortodoxia salvează România ” al lui Ovidiu Hurduzeu

”Spre o guvernare orto-doxă
În ultimii douăzeci de ani, „elitele româneşti“ şi mass media s-au lansat într-o adevărată apologie a secularizării, consumismului şi aranjamentelor financiare care-l susţin. „Delirul achizitoriu“ a cuprins întreaga societate. Preoţii capitalismului dâmboviţean, şmecherul şi şmenarul au ajuns să blagoslovească tot ce mişcă în România. Căruciorul plin de cumpărături de la „mall“ a tins să devină singura legătură a românului cu lumea şi cu sine însuşi.
Anatemizarea orto-docşilor din România de către kulturnici, libertarienii economici şi mafioţii din presa aservită mi se pare un atac la integritatea fizica şi morală a poporului nostru. Cu atât mai grav est comportamentul lor cu cât vecinii României urmează o cale complet diferită. De exemplu, Ungaria vecină a adoptat o constituţie ultraconservatoare, cu multiple referiri la Dumnezeu, creştinism şi familia tradiţională6.
Timp de 60 de ani, secularizarea a fost bolovanul agăţat de grumazul României. Fie ca s-a numit comunism, neocominternism, consumism, neoliberalism, secularizarea a tras poporul român în jos spre abisurile nihilismului şi ale distrugerii de sine. Timp de şaizeci de ani am trăit cu iluzia „progresului“ şi „dezvoltării“ ca să constatăm că am siluit şi distrus natura, am epuizat resursele noastre energetice, am produs fie foamete (în timpul comunismului) fie o alimentaţie toxică (în perioada mafiot-neoliberalistă de astăzi). Mai grav, nu am mai răspuns când Dumnezeu ne-a chemat la viaţă, care înseamnă relaţie, comuniune – iubire personală – preferând să rămânem în moarte, adică separaţi de Dumnezeu, de natură şi de aproapele nostru. Ne-am tot afundat în omul cel vechi întinat de păcat. Discuţiile despre „solidaritate naţională“, „patriotism“, „naţionalism“ s-au raportat mereu la criteriile şi logica secularizării, nu au ţinut seama de etosul adevărului ortodox. Iată de ce ele nu au dus nicăieri.
Această situaţie nu mai poate dura. Orto-doxia este chemată astăzi să redevină „aluatul“, nu numai al comunităţii euharistice, dar şi al întregii societăţi româneşti. Neamului românesc nu-i este dat să fie o populaţie de monade, de „părţi contractante“, ci o întrunire de fraţi, de persoane chemate să crească într-o biserică (ecclesia)– „o simfonie pluripersonală în care fiecare persoană interpretează partitura sa, totul fiind coordonat, dirijat şi unificat sub conducerea lui Hristos, fiecare aducându-şi contribuţia concretă şi fiecare profitând în mod reciproc de toţi ceilalţi“7. Apărătorilor dreptei credinţe le stă în putere să restaureze civilizaţia românească. Ei pot să dea forme concrete întrupării istorice a adevărului, să transforme mărturia ortodoxă în mod cotidian de viaţă, să restaureze trupul eclezial al poporului român. A venit timpul ca românul să redevină persoană. Dacă secularismul se adresează unui individ instrumentalizat (consumator, „sclav fericit“) „creştinismul se adresează persoanei“ (Dumitru Stăniloaie).
Secularizarea l-a depersonalizat pe român, transformându-l într-o unealtă, o schemă utilitară, un homo oeconomicus sau apendicele unei abstracţiuni ideologice, un „duşman de clasă“, o „victimă“. Biserica a fost judecată după randamentul sau economic, moral sau terapeutic iar poporul român după ratingul de ţară acordat României. Am uitat că eficienţa nu este un scop în sine. Dacă eficienţa unei instituţii sau tehnici depersonalizează omul, îl înjoseşte şi-i răpeşte libertatea, blochează modul său de existenţă treimic – viaţa ca depăşire de sine în iubire – cum ar putea fi justificată?
O guvernare orto-doxă înţeleaptă va pune rânduială în România. Neamul nostru va deveni din nou numeros, prosper, iubitor şi iubit. „România profundă“, acea mare familie iubitoare unde predomină încă simţirea şi trăirea de frate, va deveni prototipul României de mâine.
Sub o guvernare orto-doxă, va înceta depersonalizarea existenţei. Vor fi încurajate relaţiile vii, personale care duc la conservarea şi supravieţuirea neamului, la satisfacerea numeroaselor sale nevoi. În acest sens, modelul neoliberal de dezvoltare economică va fi înlocuit de modelul economiei civice, al unei economii la scară umană, centrate pe familie şi pe răspândirea largă a proprietăţii productive. În economia civică, schimburile de bunuri şi servicii sunt creatoare de relaţii sociale. Autonomia „sferei financiare“ şi a tehnologiei – termenul „autonom“ desemnând, în acest caz, „separat de persoana umană reală“ – va fi limitată întrucât duce la depersonalizare şi determinism economic, la transformarea românului într-un simplu „obiect“ sau „resursă umană“.
Nu ne-am propus aici să trasăm programul unei „revoluţii fundamentaliste“. Ne întrebăm însă de ce ne sperie atât de mult perspectiva unei României orto-doxe? Ne sperie oare faptul că vom trăi din nou creştineşte? Că vom întrupa exigenţele Adevărului în gândurile, acţiunile şi gesturile noastre de zi cu zi? Ne este teamă să acţionăm aşa cum gândim şi să gândim temeinic ceea ce înfăptuim?
Ieşirea din cuşca secularizării se dovedeşte o mai grea povară decât ieşirea din comunism”

Întregul articol îl puteți iti aici : http://atreiafortaromaniaprofunda.blogspot.com/2011/08/orto-doxia-salveaza-romania.html

Prea Fericite, credeţi că papismul aparţine Bisericii divizate, aşa cum spune Mitropolitul Messiniei, sau că este erezie?

Provocator, Sfântul Sinod al Bisericii Greciei. S-a rupt complet de poporul credincios. Îl dispreţuieşte şi îl ignoră. Lucrează ca o adunare care nu „ia aminte” la neliniştea poporului credincios. Se comportă ca o formaţiune de putere care ia decizii şi porunceşte. Poporul credincios cere întreruperea oricărui dialog cu papistaşii.

Iar pentru că nu se întrerup dialogurile, solicită definirea cadrului de dialog prin stabilirea temelor care vor fi abordate şi a poziţiei pe care o vor susţine reprezentanţii Bisericii Ortodoxe pe durata dialogurilor. Revendică o foarte bună pregătire a reprezentanţilor Ortodoxiei la dialoguri. Solicită ca la aceste dialoguri să participe episcopi şi teologi cu o puternică conştiinţă ortodoxă, cu o cunoaştere sigură a dogmaticii şi a teologiei Sfinţilor Părinţi.

Sfântul  Sinod are o părere contrară. Pentru că este stăpânit de un egoism morbid care nu îi îngăduie să ia aminte la glasul poporului credincios, al stareţilor, ieromonahilor şi al clericilor cinstiţi antiecumenişti, al teologilor universitari şi de învăţământ mediu. Pentru Sinod poporul credincios şi clerul cinstit sunt supuşii care sunt datori cu ascultarea. Ludovic al XIV-lea al Franţei, precum şi politicienii contemporani proclamă că statul nu sunt cetăţenii, ci ei înşişi. Acelaşi lucru îl proclamă Vaticanul „infailibil”. La mentalitatea politicienilor şi a Vaticanului a aderat şi Sinodul. Sinodul a hotărât să trimită ca reprezentant al Bisericii Greciei la dialogul teologic dintre ortodocşi şi papişti asupra primatului papal pe Mitropolitul Messiniei, Hrisostom, un mitropolit care se luptă să promoveze poziţiile ecumeniste ale Mitropolitului Pergamului Ioannis Zizioulas. Mitropolitul Messiniei a provocat poporul credincios cu afirmaţiile sale despre Biserica divizată.

Merge la dialog, câtă vreme cugetul său ortodox este pe bună dreptate pus la îndoială. Merge la dialog, câtă vreme Mitropolitul Kitherelor şi Profesorul de Dogmatică de la Universitatea din Thessalonic, dl. Tselegghidis, îl acuză pentru poziţiile sale şi îi sugerează să se pocăiască, să îşi ceară iertare şi să îşi retragă afirmaţiile, deoarece acestea sunt în conflict cu poziţiile Bisericii potrivit cărora papismul este erezie. Merge la dialog, deşi poziţiile sale sunt puse la îndoială atât de ziare bisericeşti şi publicaţii ale Frăţiilor Creştinilor Ortodocşi, cât şi de site-urile bisericeşti. Va apăra Ortodoxia tocmai Mitropolitul Messiniei, care afirmă că problema cu papistaşii constă în chestiunea simplă a divizării şi nu în erezia papismului. Noi nu vom striga că este nevrednic Mitropolitul Messiniei, pentru că, dacă o vom face va trebui să strigăm că sunt nevrednici şi cei care l-au desemnat urmaş la vrednicului de pomenire Mitropolit al Messiniei, Hrisostomos, care avea mare respect faţă de teologia Sfinţilor Părinţi, era lucrător al Evangheliei şi combătea în multe feluri ereziile. Nu avem nimic cu persoana Mitropolitului de Messinia. Îi cercetăm poziţiile. Credem că nu este potrivit pentru a reprezenta Biserica Ortodoxă, pentru că prin poziţiile pe care le susţine tulbură poporul credincios şi clerul cinstit.

Credem de asemenea că Sfântul Sinod săvârşeşte o fărădelege în dauna Ortodoxiei. Dacă ar fi luat aminte la neliniştile poporului credincios şi ale clerului onest nu ar fi hotărât să îl numească pe Mitropolitul Messiniei ca reprezentant al Bisericii Greciei la dialogul cu papistaşii asupra primatului papal. Ar fi făcut o declaraţie cum că a primit mesajele din partea poporului şi l-ar fi înlocuit pe Hrisostomos al Messiniei cu un episcop care nici nu sminteşte poporul, nici nu se joacă în curtea teologică şi „ecclezială” a papismului. Un Arhiepiscop şi un Sinod care ascultă glasul poporului credincios şi al clerului cinstit ar fi convocat în mod extraordinar Ierarhia pentru a alege un episcop cu o conştiinţă curat ortodoxă ca reprezentant la dialogul dintre ortodocşi şi papistaşi asupra primatului papal şi ar fi stabilit care trebuie să fie poziţia reprezentanţilor Bisericii Greciei la asemenea dialoguri. Arhiepiscopul şi Sinodul consideră, din păcate, că este dreptul lor de a face ce doresc fără să dea socoteală nimănui. Acest lucru se întâmplă şi cu situaţia financiară a Bisericii. Acest lucru se întâmplă şi cu teologia postpatristică. Acest lucru se întâmplă şi cu înfricoşătoarea toleranţă faţă de erezii. Acest lucru se întâmplă şi cu secularizarea Bisericii. Acest lucru se întâmplă şi cu fragmentarea şi scurtarea sfintelor slujbe şi a Sfintelor Taine. Acest lucru se întâmplă şi cu şcolile bisericeşti pe care oamenii Bisericii au propus să le închidă şi pentru că au reuşit, s-au declanşat proteste. Acest lucru se întâmplă cu ora de religie, a cărei modificare nu o propune ministrul Educaţiei, ci conducerea Bisericii. Acest lucru se întâmplă cu redarea dumnezeieştii liturghii în limba populară sau cu redactarea liturghiei cu elemente de greacă homerică.

Tema papismului are însă legătură cu credinţa noastră. Cunoaştem faptul că destui dintre actualii sinodali sunt filopapişti. Dacă nu s-ar teme de reacţia poporului credincios, cum s-a întâmplat cu „Mărturisirea de Credinţă” care i-a obligat să facă declaraţii de pocăinţă, s-ar comporta pe faţă ca nişte reprezentanţi ai papismului. Atât de adâncă este ideologia lor filopapistă, încât de poziţia lor se miră înşişi papiştii.

Atât Arhiepiscopul, cât şi Sinodul sunt datori să cunoască faptul că poporul credincios şi clerul cinstit nu vor accepta trădarea credinţei. Acordurile asupra primatului papei vor fi respinse prin opoziţia poporului credincios şi a clerului cinstit. Mitropoliţii care vor accepta că Papa face parte din Biserică, deşi nu face parte din Biserică, vor fi consideraţi ca propovăduitori de erezie. Amintim Arhiepiscopului şi episcopilor filopapişti că poporul credincios s-a împotrivit de veacuri şi a zădărnicit pseudo-unirea de la Florenţa, dându-i pe faţă pe trădătorii credinţei. Acelaşi lucru va face şi acum. Aşteaptă evoluţiile evenimentelor şi semnul.

Pretindem de la Arhiepiscop şi de la sinodali un respect mai mare faţă de Sfântul Marcu Eugenicul, Fotie cel Mare şi faţă de la alţi Sfinţi şi Cuvioşi antipapişti ai Bisericii noastre. Şi din păcate, cu Mitropolitul Messiniei delegat la actualul dialog se vede că nu au respect faţă de aceşti sfinţi. În paralel, îi cerem Arhiepiscopului să declare că deciziile care se vor adopta între 19 şi 27 Septembrie la Viena asupra primatului papei nu vor fi acceptate de Biserica Greciei. Îi cerem în sfârşit să abandoneze strategia duplicitară: „Particip la simpozioanele antipapiste, particip însă şi la dialogurile cu Mitropoliţii pe care îi contestă pe profesorii universitari, stareţii, episcopii, teologii, clerul onest, poporul credincios”. Este dator până la sfârşitul vieţii sale să vorbească clar. Este cu trădătorii credinţei (Patriarhul Ecumenic şi cu episcopii greci filopapişti) sau este cu sfintele canoane şi cu adevărul Ortodoxiei? Este dator de asemenea să răspundă: Crede că este erezie papismul sau membru canonic al Bisericii „divizate” după cum susţine Mitropolitul Messiniei Această întrebare se adresează şi Sfântului Sinod? Din răspunsuri vom trage multe concluzii asupra actualei conduceri a Bisericii noastre.

Ὀρθόδοξος Τύπος, 10.09. 2010, nr. 1844, pp. 1, 7

Traducere Anna Theodorou

http://graiulortodox.wordpress.com/2010/09/25/prea-fericite-credeti-ca-papismul-apartine-bisericii-divizate-asa-cum-spune-mitropolitul-messiniei-sau-ca-este-erezie/

Cred ca aceeasi intrebare ar trebui adresata si Sinodului nostru precum si Prea Fericitului Daniel.

Cum am venit la ortodoxie-marturisirea unui fost misionar baptist

” Stimati cititori, în zilele noastre multi crestini de convenienta parasesc Biserica Ortodoxa, cautând ceva „mai bun” pe la confesiunile neoprotestante, si nici nu-si dau seama ca de fapt îsi vând întâietatea pe un blid de linte. Propunem atentiei dumneavoastra un caz invers, a misionarului baptist David Hudson sosit din SUA si care a gasit adevarul în Biserica noastra cea Ortodoxa. Poate ca citind acest articol unii din ortodocsii „slabi la înger” vor întelege ca ortodoxia este adevarata credinta si nu face sa o schimbi pe nimic în lume.

La putin timp dupa ce am sosit în România ca misionar neoprotestant în 1993, un pastor baptist cu care lucram mi-a zis, „Tu crezi ca vii în România sa faci ceva pentru Dumnezeu, dar poate ca El vrea sa faca ceva pentru tine”.

 Era adevarat ca ma aflam pe o cale care începuse printr-o neobisnuita sete pentru cele spirituale, când eram copil, dar nu îmi închipuiam ca voi ajunge la capatul cautarilor mele în România.

Am fost crescut în miscarea Wesleyana, aripa conservatoare, si botezat la vârsta de 8 ani. Copil fiind, eram gata sa-mi afirm convingerile religioase si m-am straduit sa duc o viata crestina serioasa. Am învatat sa cânt la pian în anii de liceu si în curând identitatea mea a fost absorbita în slujirea prin muzica.

 În bisericile pe care le frecventam în tinerete, se punea accentul atât pe sfintenia interioara, cât si pe cea exterioara, dar am fost dezamagit ca student într-un colegiu biblic când mi-am dat seama ca (1) „sfintirea totala” pe care asteptam sa o primim instantaneu nu functiona, nu doar în mine, dar nici macar în liderii bisericii pe care îi admiram, si (2) ca ma aflam într-un ghetou religios si doream sa gasesc adevarata Biserica. Am gasit atunci credinta Reformata, care parea a avea raspunsul. Nici un fel de scurtaturi sau pretentii superficiale de neprihanire, multa „libertate crestina”, iar ceea ce nu putea fi explicat era atribuit misterioasei suveranitati a lui Dumnezeu. Ma atragea si faptul ca era o credinta mai intelectuala, iar eu ma aflam într-un proces de urcus.

Prin casatorie am devenit parte din conducerea unei comunitati neoprotestante independente, în care teologia „mea” era tolerata, atât timp cât nu împiedica misiunea bisericii noastre aflata în crestere. Totul era subordonat evanghelizarii, totul era prietenos, vizitatorul era rege, iar crestinismul nostru conservator era difuzat celor ce avansau socioeconomic, pe care îi consideram obiectivul nostru principal. Lucrarea mea cu muzica a trecut pe un loc secundar prin faptul ca am capatat tot mai multe responsabilitati administrative, devenind în cele din urma Pastor Executiv.

 Toate aceste activitati si succese, cu presiunile lor interminabile au început sa se faca simtite în sufletele noastre si am simtit ca în toate lipsea ceva. Intrând în anii vârstei mijlocii, am decis sa o rupem cu ele si sa începem o a doua cariera, în misiune. Visam de multa vreme sa fac o lucrare cu muzica în Europa, si am decis ca atunci era momentul. Dupa o perioada de pregatire si strângere de fonduri, am plecat în orasul universitar Cluj-Napoca, din România, Mary, eu si cele trei fete ale noastre, Heidi, Heather si Hannah.

 În ciuda unor dificultati, ne-am adaptat si dupa câtiva ani ne mergea bine. Am învatat limba, fetele erau în scoala publica si am cumparat chiar un apartament, cu intentia de a sta acolo pe lunga durata. Lucram în bisericile baptiste, încercând sa reînvioram partea de serviciu divin, mai ales în ce priveste muzica, si am început chiar sa compun cântece care au fost bine primite.

Apoi viata noastra a fost întoarsa pe dos de Ortodoxie, care ne-a lovit ca un tornado din Kansas.

Venind ca misionar evanghelic într-o tara predominant ortodoxa, nu aveam nimic împotriva Ortodoxiei. Nu ma vedeam pe mine ca reprezentând o amenintare sau o competitie la adresa credintei majoritatii. Credeam totusi ca Biserica Ortodoxa, ca si alte biserici vechi, este mai mult moarta, dar doream sa cred ca exista si ceva viata si reînoire în ea. Cu o gândire deschisa si pluralista, am început sa caut ce este bun în Ortodoxie, facând presupunerea ca radacinile neoprotestantilor din România se afla în Ortodoxie. Printr-o coincidenta, tocmai citisem „Am devenit ortodocsi” în timp ce ma aflam în procesul de pregatire pentru misiune si am fost impresionat. Dar în România nu am vazut prea mult din ceea ce stralucea în prezentarea luminoasa a lui Peter Gilquist. Ortodoxia parea obosita, statuta, superficiala, superstitioasa, îngrozitor de formala, sau, cum spunea cineva, „feudala”. Compromis si coruptie, o pasiune pentru trecut vrednica de un muzeu, acestea au fost impresiile pe care le-am primit de la neortodocsii cu care am discutat. Serviciile din catedrala pareau o opera fara naratiune, în care nu era important sa urmaresti ce se întâmpla. Era o alta lume, deosebita de cea pe care o cunosteam, în care accentul era pus pe întelegere, unde textele „liturgice” si învatatura biblica erau proiectate pe ecran, spre lamurirea tuturor! Într-o biserica din centru, în care ma opream uneori ca sa ma rog, oamenii pareau ca vin si pleaca în timpul slujbei – daca o puteai numi astfel – dupa cum si preotul aparea si disparea în spatele iconostasului. Cântaretul era pe jumatate plictisit, pe jumatate neatent, pentru el totul era rutina. De ce nu se îngrijea nimeni sa faca slujbele pe întelesul vizitatorului?

 Dupa cum mi-a spus recent un duhovnic român, este o minune ca am devenit ortodox în România.

 Intr-adevar, nimeni nu a facut nimic ca sa ne converteasca. Convins ca exista mai mult în Ortodoxie decât se vede la suprafata, continuam sa cercetez acest mister, cu toate ca eram prea ocupat pentru a petrece mult timp cu acest subiect. În sfârsit, am prins ocazia sa cunosc un preot care era „evanghelic”, tocmai ceea ce cautam eu. Era tânar, înca în facultate, în al patrulea an de pastorire într-un sat îndepartat. Pr. Iustinian fusese crescut într-o familie ortodoxa evlavioasa, rezistase împotriva comunismului la vârsta adolescentei, iar acum era preot. Fara a fi formal sau superficial în credinta, era convins de adevarul afirmatiilor pe care le citisem în cartea lui Gilquist (pe care de acum le auzisem si de la altii). Dupa anumite discutii, i-am cerut sa-mi demonstreze Liturgia într-un fel în care sa o pot întelege. El m-a luat la altar, întrerupându-se ca sa-mi explice când era necesar, si lasându-ma sa observ fiecare actiune si sa aud fiecare rugaciune. În acea zi, la începutul lui mai 1995, am fost „fermecat” de Ortodoxie. Mi-am dat seama ca am întâlnit un har si o putere si o sfintenie pe care nu le experimentasem înainte. Totul era deplin convingator.

Ce era sa fac acum? Cariera noastra misionara tocmai începea sa dea roade, iar familia începea sa se simta asezata dupa traumele dezradacinarii, mutarii si schimbarii culturii. Ne simteam împliniti si entuziasti cu privire la viitor. Nici nu îndrazneam sa ating acest subiect cu sotia mea, stiind ca aceasta va aduce o furtuna în vietile noastre, o furtuna de care nu aveam nevoie. În vremea acea a sosit timpul pentru o întoarcere temporara în Statele Unite, dinainte planificata. M-am reîntors în Statele Unite obsedat de Ortodoxie si am simtit ca trebuie sa o cercetez în continuare. Toate cele pentru care luptaseram si suferiseram ca familie erau acum sub semnul întrebarii. Când sotia si-a dat seama ce se întâmpla, m-a avertizat ca, dupa parerea ei fetele nu vor putea accepta asa ceva. Dar începând sa studieze si sa se roage, a început sa vada si ea realitatea Ortodoxiei.

Dupa o discutie cu conducerea societatii noastre misionare, am decis sa ne dam demisia pentru a ne putea urma în continuare noua (si fragila) noastra descoperire. În mijlocul verii anului 1995 ne-am trezit în mijlocul unui conflict dureros cu cei dragi ai nostri, care se simteau tradati si înselati. Catre sfârsitul verii, „cariera noastra misionara” era terminata iar noi ne-am trezit pusi de o parte si izolati. Cu toate ca în lunile acelea ni s-a parut ca am gresit cu privire la Ortodoxie, încrederea de care ne bucuram înainte s-a pierdut si nu ne-am mai putut relua lucrarea misionara.

 Am intrat într-un „exil”, câstigându-ne existenta prin slujbe prost platite si încercând sa pricepem ce s-a întâmplat cu noi. Ce greseala am facut? Cum am putut fi atât de usor abatuti dupa o viata întreaga de învatatura crestina si lucrare activa? Ortodoxia paruse atât de frumoasa si dreapta. Ea ne daduse o noua perspectiva asupra unor întrebari nerezolvate si a unor nevoi spirituale neîmplinite din viata noastra. Era o noua paradigma, în care deodata totul se potrivea si nimic nu era împins la periferia doctrinei, asa cum fusese cazul cu sistemele doctrinare pe care le cunoscusem pâna atunci. Paruse atât de adevarata, reala, cu mult mai spirituala decât tot ceea ce cunosteam mai înainte. Putea fi oare o iluzie, cum spuneau unii, sau o urâciune, cum spuneau altii?

Am cautat sa ne culegem de unde eram si sa ne continuam viata. Fetele se simteau zdrobite, cu încrederea lor în noi si altii. Ne simteam paralizati si pierduti. Vazusem prea multa lumina ca sa mergem înapoi la felul nostru dinainte de viata crestina. Nu mai puteam fi crestini în stil neoprotestant, si neputând fi nici ortodocsi, am încercat sa ne gasim propria noastra cale, combinând ce era mai bun din toate. Era o încercare disperata de a întelege si de a ne satisface setea noastra pentru Ortodoxie.

 În aceasta stare, ne-am întors în România cu propriile noastre mijloace, dupa un an „în exil”. Trebuia sa o facem, din mai multe motive. Ne lasaseram acolo prietenii si colegii fara un ramas bun si fara explicatii. Fiica noastra cea mai mare, Heidi, trebuia sa înceapa cursurile la Universitatea Babes-Bolyai din Cluj, asa ca ne-am adunat puterile si slaba noastra credinta ca sa ne întoarcem. Întrebarea fundamentala ramânea Ortodoxia. Trebuia sa ne întoarcem la „scena crimei”, ca sa ne convingem de adevar, oricare ar fi fost acesta. Am fost primiti cu caldura înapoi în lucrarea noastra cu muzica, si am încercat sa activam într-un mediu neoprotestant pe baza unor valori ortodoxe. Pe dinafara aveam succes, dar înauntru nu eram satisfacuti. Stiam ca trebuie sa dam Ortodoxiei o noua sansa, de data aceasta una reala.

 În vara anului 1997, ne-am facut curaj si am început sa participam duminica dimineata la Sfânta Liturgie. Prin Pr. Gordon Walker de la Biserica Sf. Ignatiu din Franklin, Tennesee (pe care îl întâlnisem în 1995), ne-am împrietenit cu alti convertiti care venisera si ei la Cluj ca misionari. Craig si Victoria Goodwin ne-au recomandat unei publicatii devotionale zilnice, DYNAMIS, care era publicata de biserica lor, Catedrala Sf. Gheorghe din Wichita (o puteti vizita pe Web la http://dynamis.cjb.net/). Folosind aceasta publicatie pentru disciplina noastra zilnica de studiere a Bibliei, lucrurile au început sa se aseze si întrebarile au început sa-si capete raspunsuri. Am început deasemenea sa ne învingem timiditatea si sa ne întâlnim cu mai multi preoti si mireni credinciosi care ne-au impresionat prin vietile si inimile lor de crestini. Arhiepiscopul Clujului, Bartolomeu, ne-a dat binecuvântarea ca sa începem traducerea publicatiei DYNAMIS în limba româna si sa o publicam ca supliment la RENASTEREA, publicatia lunara a Episcopiei. În toate aceste împrejurari, nimeni nu a facut vreun efort sa ne converteasca, si chiar si atunci când am cerut sa fim primiti în Biserica prin Miruire, nimeni nu s-a grabit. De data aceasta noi eram cei grabiti!

 Mary, Heidi si eu am fost Miruiti de Sfintele Pasti, în 1998, în satul în care slujeste Pr. Iustinian. Ce pace a veni peste noi când, în sfârsit, am parasit apele furtunoase ale unui crestinism pluralist, idiosincratic si eclectic si am intrat în corabia vietii Bisericii istorice si originale! Heather a ales sa ramâna în liceul si biserica baptista, iar noi, dupa ce fuseseram confruntati cu trauma convertirii noastre, am simtit ca este bine pentru ea sa vina la Ortodoxie doar daca si când este gata pentru aceasta. Hannah a fost botezata la câteva saptamâni dupa Pasti în 1999, înainte sa împlineasca doisprezece ani. A fost o slujba frumoasa si o marturie minunata pe care ea o dadea celor care nu acorda prea mare importanta botezului lor. Cu acest eveniment, am simtit ca am intrat mai mult în pacea Bisericii si am încheiat un alt capitol al pelerinajului nostru spiritual.

Convertirea nu este usoara, nici înainte, nici dupa Miruire. Sunt atâtea de învatat si e greu sa mergi înapoi la scoala primara dupa ce ai fost câtva timp un lider. Situatia este asemanatoare cu cea a emigrarii. Îti cumperi un bilet si pleci; aceasta este când devii catehumen. Mai târziu, obtii o noua cetatenie; aceasta se întâmpla la primirea tainei Mirungerii. Îti ramâne sa te adaptezi unei noi culturi si sa-ti gasesti locul în ea; acesta este drumul mântuirii pe care îl urmezi în Biserica. Crestinismul real nu consta în raspunsurile usoare si instantanee. Dar pentru oricine se „straduieste catre premiu” exista posibilitatea reala de a câstiga bogatiile pe care le ofera noua Patrie.

 Înseamna oare aceasta ca nu exista pietre de poticnire sau capcane în Biserica Ortodoxa? Nu. În aceasta noua tara sunt multi cetateni care traiesc în boala si saracie spirituala si care, desi au cetatenia, nu cauta avantajele pe care aceasta le ofera. Exista însa si exemple uimitoare de „succes”, care ne arata calea. Murind fata de ceea ce este fals si meschin în noi, ne renastem cu o umanitate mai deplina, si desi ramânem pacatosi, devenim mai pasnici, mai asezati, mai vindecati, mai iubitori si mai iertatori. Aceasta este Ortodoxia. Ea ne ofera o sfintenie reala care sa ne recâstige asemanarea cu Hristos, nu numai teoria, ci si mijloacele.

 Pr. Rafail Noica, un duhovnic român, el însusi convertit de la protestantism, spune ca Ortodoxia este firea adevarata a oamenilor, indiferent daca acestia sunt „rosii, galbeni, negrii, sau albi”. Când ne întoarcem acasa la Ortodoxie, ne venim în fire, ne regasim pe noi însine. Doamne, unde altundeva ne putem duce?

 Acum stim de ce Domnul ne-a adus în România. Misiunea noastra era sa descoperim si sa îmbratisam Biserica Ortodoxa, Biserica Apostolilor, în care sa ne dobândim mântuirea cu teama si cutremur. Poate ca facând aceasta vom deveni niste lumânari pentru aceia care, chiar daca se afla într-o tara ortodoxa, nu-si înteleg credinta. Sau poate pentru altii, care asemenea noua, cauta ceva, dar nu spera sa gaseasca raspunsul în Sfânta Biserica Ortodoxa.

David Hudson

www.scribd.doc

http://www.ortho-logia.com/Romanian/Hudson-Romanian.html

Scrisoare catre un Arhiereu sau despre vremurile pe care le traim

 
Iubite Preasfintite Parinte, blagosloviti. 

[…] Indraznesc sa spun acum ca nevoie este ca, mai ales noi, „fetele bisericesti”, sa „deosebim vremea” (Lc. 12, 54-57) in care ne aflam istoric, spre a lucra impreuna cu Domnul in via Lui – si sa tragem in aceeasi directie cu El.

Vremea este a cernerii. Va trebui sa pierdem pe multi din randurile preotilor si din numarul credinciosilor: aceasta in Apus s-a si facut, mai ales dupa razboi, indeosebi din anii ’50 incoace; iar cei ce au ramas – dintre acestia sunt cei care acum recunosc, si iubesc – si primesc, acolo, Ortodoxia. 

Paradoxal, pe noi Comunismul ne-a pazit, intr-o masura, in felul lui; dar acum a venit vremea (Ioan 17, 1). Vom fi nevoiti sa vedem propasiri si izbanzi din partea catolicismului si a celorlalte secte; sa ne vedem facuti de ras si de rusine de catre mass-media, si pe noi insine, si pe iubita noastra Biserica, si tot ce avem mai scump si mai sfant in lume; sa rabdam ocari si prigoane din afara, iar dinlauntru smintiri, si poticniri, si vanzari (Apoc. 13, 7). 

Comunismul a lovit cu sabia; „New Age”-ul – mai ales cu minciunile acestui veac trecator: caci a inceput „ceasul lor, si stapania intunerecului” (Lc. 22, 53). Si daca „s-a dat lor stapanire” (Apoc. 13, 7), cine va putea sta impotriva voii lui Dumnezeu? 

Dar, lui Dumnezeu voim noi a sta impotriva? Cum, atunci, vom fi lui Biserica, si Mireasa Hristosului Lui? Caci judecand dupa Scripturi, precum si dupa privelistea care ne inconjoara, nevoie este de acest necaz, pentru ca Biserica – adica noi – sa se curete de toate preacurviile ei, sa se spele de toata necuratia ei (Iez. cap. 16), sa se „lamureasca”, intru cele din urma, ca aurul in cuptorul ispitirii, sa se lepede de tot ce este strain sfinteniei ei, sa se smereasca pana in sfarsit, sa se gateasca Mireasa in asteptarea Mirelui (Apoc. 22, 16-17). 

Acum va trebui sa se lamureasca credinta noastra; acum se va vedea, in sfarsit, ce va fi fost Bisericã – si ce nu; acum – care va fi fost acel „popor binecredincios de pretutindenea” (cf. Liturghierelor recente), si ce anume va ramanea „neclatit de portile iadului” (Mt. 16, 18)… si ce va trebui sa cada. Nevoie este de acest „necaz” (Tes. 5, 3), pentru ca acum, in sfarsit, Vremea sta sa nasca Vesnicia.  

Infricosata vreme; dar, daca de la Dumnezeu ingaduita – mantuitoare. „Acum mai aproape este noua mantuirea decat am crezut” (Rom. 13, 11), si decat cand au crezut stramosii nostri; ca in zilele Sfantului Ioan Botezatorul doar „se apropiase” Imparatia Cerurilor (Mt. 3, 2), acum este „langa usi” (Mc. 13, 29), si „mladitele smochinului” vestesc vara (Mc. 13, 28). Acum a si inceput acea vreme cand „cel ce nedreptateste – mai nedreptateasca, si cel ce spurca – mai spurce” (Apoc. 22, 11) – si oare nu s-a umplut intreg globul pamanesc de „promiscuitate” si de libertinaj neinfranat, ca cele de negandit in urma cu vreo treizeci de ani – acum sunt „moneda curenta”? – dar, desi mai putin vadit, si vremea cand „si cel drept mai faca dreptate, si cel sfant mai sfinteasca-se”, ca „Cel ce este sa vie va veni, si nu va [mai] zabovi”, si „plata Lui in mana Lui” (Evr. 10, 37 si Apoc. 22, 11-12) pentru fiecare.  

Vremea este ca Biserica sa se intoarca intru ale sale, sa ne reinvatam mai multa incredere in Dumnezeu decat in cele vazute si „mai la indemana”, si sa ne sprijinim mai mult pe mijloacele lui Dumnezeu, decat pe mijloacele acestei lumi; iar aceasta, indeosebi cand aceste mijloace ne silesc sa imbratisam si atitudinile acestei lumi, punand deoparte, fie si provizoriu, poruncile lui Hristos. Ca astazi, de ne vom afla despartiti de Hristos, ce ne vom face, de la noi insine, cand ne vor intampina „portile iadului” (Ier. 12, 5)? – „Nu intru putere mare, nici intru tarie, ci intru Duhul Meu, zice Domnul Atottiitorul” (Zah. 4, 6).[…] 
Iubite Preasfintite Parinte, ma rog Domnului sa va impartaseasca in inima ce este in sufletul meu, facand si scriind acestea, ca nu numai sa nu va intristez, ci, poate chiar, oarecum, sa va si aduca bucurie.[…] 

Domnul sa ne lumineze in toata vremea sa facem ce este drept inaintea Lui. Iar acum ca imbatranim, El Insusi sa ne invete sa facem precum pe Petru l-a povatuit sa faca, „cand va imbatrani” el (Ioan 21, 18).[…] 

Rafail Noica-” Cultura Duhului” 

Părintele Rafail Noica s-a născut în anul 1942 si este fiul marelui filosof roman Constantin Noica. În familie primeşte o educaţie creştină sumară, practicarea credinţei reducîndu-se doar la mersul la biserică de Paşti pentru a aprinde o lumânare.

La vârsta de 13 ani pleacă împreună cu mama sa (care era englezoaică) şi cu sora lui în Anglia, cu scopul primirii unei educaţii mai alese. Vârsta căutărilor se manifestă şi în latura spirituală. La început merge la anglicani însă „atmosfera era foarte sărăcăcioasă, foarte rece, plicticoasă chiar. Nu în sensul că te-ar apuca căscatul în biserică, ci în sensul că nu te hrănea cu nimic”. Trece apoi pe la penticostali, congregaţionalişti, Armata Salvării etc.; cel mai mult rămâne în cadrul comunităţii baptiste (un an şi jumătate). În protestantism se poticneşte în special în textele scripturistice referitoare la Sfânta Împărtăşanie şi, într-o zi, simte „ca o lumină în sufletul meu gândul de a mă întoarce la Ortodoxie”. Providenţial îl întâlneşte pe părintele Sofronie, povăţuitorul duhovnicesc al mănăstirii ortodoxe din Essex, care îl sfătuieşte să-şi termine studiile.

Revenirea la Ortodoxie s-a întâmplat în anul 1961, iar în anul 1965 părintele Rafail este tuns în monahism la mănăstirea Essex de către părintele Sofronie, călugăria fiind ” răspunsul la întrebările ce mi le puneam din copilărie”. Pribegiile protestante le socoteşte ca pe o lucrare a lui Dumnezeu cu el pentru că „dacă n-aş fi trăit Ortodoxia ca un convertit, poate că n-aş fi putut niciodată să o văd în frumuseţea ei strălucitoare, drept singurul adevăr al istoriei”.

Se întoarce în România în 1993 după 38 de ani, „aidoma slăbănogului din Evanghelie”, pentru o scurtă vizită şi se stabileşte, în acelaşi an 1993, într-o sihăstrie izolată din Munţii Apuseni.

  
 

 

 

 

Profetiile Gherondei Iosif de la Vatopedi-Sfantul Munte Athos 26.01.2001

 Gheronda: Suntem bucuroşi să vă primim. Ai profundul nostru respect şi cele mai bune urări.

P.:  Mulţumesc, Părinte, pentru intrevedere. Vremurile în Rusia, în prezent, sunt în acelaşi timp, teribile pe de o parte şi complexe, pe de altă parte.

Gheronda:  Ne rugam ca oamenii din Rusia sa poata reveni la starea naturală, care a existat înainte de distrugere, pentru că avem rădăcini comune şi purtam in inima situaţia în care  insusi poporul rus se afla.

P.: Exista mai multe necazuri, desigur. Dependenta de droguri este excesiva. Exista o degenerare a naţiunii noastre.

Gheronda: Lucrurile sunt acum într-o asemenea stare de deteriorare – o condiţie care este comună pentru întreaga lume, în prezent. Şi este ca urmare a acestei condiţii specifice, acestei limite precise, că mânia lui Dumnezeu va începe. Noi am ajuns la această extremă. Şi se va întâmpla acum, că ceea ce Domnul, în mila Lui, odinioara a suferit,  acum El , va acţiona în conformitate cu dreptatea lui, batand, pentru ca acum a venit timpul pentru asta.   Va fi un război, şi războaie, iar noi vom trece prin mari dificultăţi. Puterea lumii, acum, a fost confiscata de  evrei şi obiectivul lor este de a nimici creştinismul. Mânia lui Dumnezeu va fi asa de mare incat toţi acei  dusmani secreti care au contribuit la aducerea acestei stari de fapt vor fi distrusi ei insisi. Datorita acestui scop,  in special, este mânia Domnului trimisa în jos: în scopul de a-i distruge, într-un fel sau altul. Dar acest lucru nu ar trebui să ne sperie in mod nejustificat, pentru că noi trebuie să avem întotdeauna nădejde în Dumnezeu. Pentru că de mii, milioane de martiri, inclusiv ai nostri Noi Mucenici, au suferit, exact la fel, şi noi trebuie să fim pregătiţi pentru aceasta şi nu trebuie să fim în mod nejustificat speriati. Trebuie să existe răbdare, rugăciune şi speranţă în  Providenta Divina, din partea noastra. Să ne rugăm pentru reînnoirea creştinismului nostru după acest război, după tot ceea ce ne aşteaptă, pentru că Domnul, ar putea cu adevărat să ne dea puterea de a restabili toate astea. Dar acest necaz, va trebui sa fie indurat.

P.: Şi cât de curând va renaste Rusia după asta?

Gheronda: Totul a început acum; acum, va exista o mare explozie. Dupa, va urma renaşterea.

P.: Multe icoane, acum, emana smirnă. Avem o icoana a Mântuitorului, care este sângereaza.

 Gheronda: Şi aici, în Grecia, de asemenea, multe sunt care emana smirnă. Vestea este că Mântuitorului plânge, şi  Maicia Domnului plânge, şi icoanele plang.

P.: Ei aduc o icoana, şi există o gramada de sânge pe ea, asa: este o icoana de hârtie şi aşa de parfumata …,banuiti. Ei au luat-o pentru analiză şi s-a dovedit că acest lucru a fost plasmă.

Gheronda:  Acesta este inceputul acestor evenimente, evenimente chinuitoare, dintre cele militare … Motorul si fermentul  acestui rău sunt evreii. Ei sunt îndemnati de diavol sa faca acest  lucru, cu scopul de a începe acest lucru, …  cu scopul de a distruge semintele Ortodoxiei in Grecia si Rusia.  cu scopul de a distruge a seminţelor de Ortodoxia în Grecia şi în Rusia. Aceasta va fi obstacolul în calea şefului lor de a domina lumea. Cu toate acestea, ii vor obliga pe turci sa vina aici, în Grecia, pentru a începe munca lor; şi Grecia, cu toate că ea are un guvern, el nu este, în realitate, un guvern, in sine. El nu deţine puterea şi turcii vor veni aici. Acesta va fi momentul în care Rusia, de asemenea, isi va muta forţele, pentru a se împotrivi turcilor. Evenimentele vor lua amploare, astfel: în cazul în  care Rusia sare in ajutorul Greciei, americanii şi NATO  vor încerca să împiedice acest lucru, pentru  a nu fi nici o uniune, nici o fuziune, între două naţiuni ortodoxe. De asemenea, acestea vor trezi si alte puteri, cum ar fi cea japoneză şi altele. Va fi un mare masacru pe teritoriul fostului Imperiu Bizantin. Cei care vor pieri, doar aici,vor fi  aproximativ 600 de milioane. Vaticanul se va implica de asemenea foarte mult în toate acestea, în scopul de a împiedica creşterea rolului Ortodoxiei şi pentru a preveni  o astfel de unificare. Si astfel o sa -şi găsească împlinirea Providenţa Divină .

 P.: Bineînţeles. Există toate premisele pentru acest lucru, pentru toate aceste evenimente. Dar există, de asemenea, faptul că  nu există o astfel de opoziţie, în mass-media. Ierarhii lumii … () ilizibil …. Şi cât timp va menţine preşedintele această linie? Exista unul bun care sa fie sustinut inca de acum?

Gheronda: Dumnezeu va permite distrugerea tuturor celor care sunt responsabili de însămânţare acestor tentaţii, a pornografiei infantile şi a dependenţei de droguri. Şi Domnul, deci, va orbi mintea lor, incat se vor distruge unul pe celălalt, fără a primi nici o satisfacţie din aceasta. Domnul va permite acest lucru tocmai pentru pentru a aduce o mare epurare. În ceea ce-l priveşte pe Putin, nu va trece vreme lunga, şi acolo va fi imediat un război, şi el nu va fi în preajma prea mult timp. Dar, după această curăţenie extinsa, acolo va fi o mare renaştere a Ortodoxia , nu numai în Rusia, dar in întreaga lume; astfel va fi o revarsare a Ortodoxiei. Domnul va extinde binecuvântarea lui, l gratia lui, la fel cum a fost cazul în primele câteva secole. Atunci, cand oamenii s-au dus la Domnul, cu inima … Acest lucru va dura timp de 3 – 4 decenii, dupa care dictatura Antihristului se va stabili rapid inauntru. Acestea sunt teribilele evenimente pe care noi trebuie să le suportam; nu-i lasati sa ne  sperie, pentru că Domnul  ne va adăposti El insusi. Da, cu siguranţă, vor dificultăţi, foamete şi chiar şi persecuţie şi  multe altele  dar Domnul nu  ne va abandona. Şi cei care sunt plasati în poziţii de autoritate ar trebui     să-si indemne supusii de a fi cu Domnul, mai mult; sa respecte rugăciunea, mai mult şi Domnul  ii va adăposti el insusi. Ce va prevala în urma curăţirii va fi o mare renaştere.  Noi, ca pastori, trebuie să micşora cât mai mult numarul persoanelor pacatoase, pe cat vom putea, cu scopul ca harul lui Dumnezeu sa nu se poata  îndepărta de la noi toţi. Pentru a putea să fim cât mai aproape de Dumnezeu, prin pocăinţă şi rugăciune. .. Atunci Domnul va fi mereu cu noi, indiferent de cât de grele ar putea fi  circumstanţele. Domnul nu ne va abandona. Avem nevoie de a ne uni noi înşine şi de a păstra şi menţine popoarele noastre.      http://www.geocities.com/kitezhgrad/prophets/josvat.html

Gheronda Iosif  a plecat dintre noi, azi 1 iulie, exact de ziua sa de nastere, cand ar fi implinit 88 de ani. Dumnezeu sa-l odihneasca in pace!