Declarația ”istorică” a lui Obama și ce se ascunde în spatele ei

Precum o grămadă de alți gură-cască, am ascultat și eu declarația ”istorică” a Președintelui Obama cu privire la Siria. Ceva de genul ”aș vrea să zbor dar rana din pulpă nu ma lasă”. Tocmai pe când credeam că asist la același discurs anost și plin de demagogie politică, patriotism și umanitarism, Obama a scos iepurașul din pălărie: Congresul american. Instantaneu  mi-am pus  întrebarea: ” De când îi pasă ăstuia de părerea americanilor și a Congresului?”  Răspuns: ” Nu-i pasă!”. Nici de ONU, nici de Rusia, nici de Congres și, cu atât mai puțin, de americani sau de sirieni. Alta trebuie să fie motivația.

Constituția SUA, care spune că decizia cu privire la un război revine Congresului și nu Președintelui? Mă îndoiesc. Obama a încălcat-o cu bună știință de atâtea ori încât nici el nu mai știe de câte ori a făcut-o. Atunci ce? Pentru că ceva trebuie să fie la mijloc de s-a sucit așa de brusc.

Faptul că merge la război numai cu sprijinul lui Hollande și Victoraș al nostru? Ba.

Lipsa dovezilor în sprijinul afirmațiilor sale privind utilizarea armelor chimice de către regimul Assad împotriva populației siriene? S-ar putea dar asta nu i-a împiedicat pe președinții americani să atace Irak-ul și să măcelărească populația libiană timp de un an, doar pentru că CIA avea informații sigure despre arme de distrugere în masă existente în cele două țări, arme care nici până în ziua de azi n-au fost descoperite. De data asta s-au obosit măcar să fabrice o casetă cu o așa-zisă convorbire a unui oficial sirian despre armele chimice folosite.

Și totuși, trebuie să existe un motiv. Știți, de felul meu, eu sunt mai rău decât Toma necredinciosul și nu cred, sau mai bine-zis nu mai cred, în bunele intenții ale nimănui, dat fiind lumea în care trăim azi. Cu gândul că ceva îmi scapă m-am dus la culcare și, după câteva ore de somn chinuit, cu el m-am trezit. Trebuie să mărturisesc că am un obicei foarte prost. Dacă ceva îmi rămâne fixat  în gând atunci mintea mea nu se lasă, nici măcar în somn, până nu găsește răspunsul.

Două căni de cafea și răsfoitul presei internaționale pe net, în care n-am găsit nici un răspuns satisfăcător pentru mintea mea, nu m-au ajutat cu nimic. Abia la a treia cană am înțeles că judecam exact așa cum nu ar trebui să o fac, adică după aparențe. Și ele înșală. Aparent Obama este Președintele SUA.  În realitate el nu este decât o marionetă . Deci trebuie să-l uit pe Obama și să mă concentrez pe cei din spatele lui, adică pe bancherii internaționali.  Dar de ce s-au sucit bancherii? Chiar eu vă traduceam în ultimul articol care sunt interesele lor: schimbarea monedei și a ordinii economice globale deci implicit războiul cu Siria. Atunci de ce această amânare?

Un motiv ar fi că datorită situației actuale cu Siria prețul benzinei, în toată lumea, a crescut. Un mod bun de a mai secătui buzunarele populației și de a-o aduce în pragul disperării, știut fiind faptul că scumpirea benzinei duce automat la creșterea prețului alimentelor și al altor produse și servicii. Ce își doresc bancherii? Un război mondial și un colaps economic global. O disperare generalizată a populației  care atrage după sine o  acceptare generalizată a ”salvării” indiferent din partea cui ar veni. Nu poți porni un război mondial doar cu America, Franța și România aliate fățișe și cu acceptul Greciei, Ciprului și Turciei de a li se folosi spațiile aeriene și maritime.

Marea Britanie nu vrea, Austria nu vrea, Canada a declarat clar că nu merge pe mâna americanilor. La fel  Portugalia și Spania. Italia nici măcar nu pomenește despre asta. Germania ar vrea dar nu poate pentru că Merkel  se află înaintea alegerilor care vor avea loc pe 22 septembrie. Greu de urnit deschis un război în asemenea condiții. ”Și atunci ce rămâne de făcut?” și-au spus bancherii. ” Îi forțăm să-l ceară”. Întrebarea este cum o vor face și când. Iată câteva scenarii, posibile, făcute de mine. Menționez că nu mă pricep la politică și că totul se bazează doar pe cunoștințele și informațiile adunate de prin presă și pe ”calitatea” mea de a despica firul în patru, chiar și acolo unde și cei mai sceptici renunță.

  1. Declarația lui Obama.

După cum  spuneam singurul lucru care m-a frapat în tot ceea ce a spus a fost supunerea spre aprobarea Congresului a deciziei sale. Un fapt îmbucurător în condiții normale dar anormal atunci când cel care o face este Barack Obama. Personal, nu cred nimic din ceea ce spune individul, mai ales atunci când vrea să pară împăciuitor și corect. Suspiciunea mi s-a întărit în momentul  în care atât el cât și cei patru reprezentanți ai Congresului nu au considerat necesară  o întrunire de urgență a acestuia, având în vedere gravitatea situației.  Congresul american se întoarce din vacanță pe 9 septembrie, mai precis în după-amiaza zilei. Am putea crede că, în ciuda faptului că a spus că nu-l interesează rezoluția ONU, Obama s-a hotărât, pe ascuns, să aștepte totuși rezultatul și din acest motiv nu a convocat mai repede Congresul. Fals. Rezoluția ONU nu va fi gata decât  după 9 septembrie, probabil pe 13-14. Deci, acest motiv cade.  Atunci care este explicația? Ori Obama este sigur de aprobarea Congresului  și nu a vrut să pară că vrea să forțeze lucrurile convocând extraordinar Congresul, ori se va întâmpla ceva până atunci sau în acel moment, ceva ce va determina Congresul să voteze pro. Să nu uităm că ne aflăm în luna septembrie și că anul acesta se împlinesc  12 ani de la 11 septembrie 2001. Știm cu toții că aceiași arhitecți au fost și atunci și acum. Deci orice este posibil.

2. Rosh Hashana și Yom Kippur

Bancherii internaționali, marea majoritate, dacă nu toți, sunt evrei. La fel și membrii  Congresului american. La apusul soarelui zilei de 4 septembrie 2013 începe Anul Nou evreiesc (5774=2014), care se sărbătorește anul acesta pe 5-6 septembrie. Deci nu se cădea să convoci Congresul înainte cu câteva zile de Rosh Hashana și să bagi Israelul în război înainte de Anul Nou. Cu atât mai mult cu cât există numeroase previziuni și profeții cum că anul 2014 va fi anul începerii celui de-al III-lea Război Mondial. Nimeni nu a specificat însă dacă va fi 2014 al evreilor, care începe pe 5 septembrie, sau al creștinilor. Pe de altă parte, de la apusul zilei de 13 septembrie și până la căderea nopții pe 14 septembrie anul evreiesc  5774, se sărbătorește Yom Kippur, ” Ziua ispășirii”, probabil, cea mai importantă sărbătoare a anului evreiesc, când se anulează toate jurămintele și promisiunile făcute, atât lui Dumnezeu cât și semenilor, în cursul anului precedent. Să nu uităm că în  1973 (anul evreiesc  5734), pe 6 octombrie, în această zi sfântă pentru evrei, când radioul și televiziunea sunt închise, circulația mijloacelor de transport este interzisă și nici o instituție nu lucrează, armatele Egiptului, Siriei și Iordaniei au atacat pe neașteptate Israelul, provocând mii de victime. Deci, anul acesta se împlinesc 40 de ani de la Războiul de Yom Kippur sau Războiul de Ramadam. Orice este posibil sau vor face evreii să fie. Un lucru e sigur: Siria nu va ataca niciodată fără aprobarea Rusiei, iar Rusia nu e dispusă să dea apă la moară Israelului și Americii în acest moment. În consecință, orice atac asupra Israelului va fi numai și numai rezultatul înscenărilor, la care atât evreii cât și americanii se pricep de minune.

Veți spune și cum ar putea un nou război israeliano-sirian implica întreaga lume? Simplu. Evreii sunt răspândiți în întreaga lume și au un lobby foarte puternic. În plus, au suficienți bani pentru a face pe oricine să militeze pentru cauza lor. În 1973, nu eram încă suficient de  îndoctrinați cu ideea că ei sunt poporul ales  și nici nu ne autoincriminam cu responsabilitatea Holocaustului. Astăzi, datorită mașinăriei de propagandă evreiască și a conducătorilor pe care îi avem, mai toate țările Europei se consideră vinovate de cele întâmplate evreilor în timpul celui de-al II-lea Război Mondial. Și, dacă atunci n-am făcut nimic, acum suntem obligați să o facem, pentru a ne îndrepta greșelile din trecut. Cam așa se va formula ideea de a atrage toate țările în acest război.

Pe de altă parte, dacă nu va fi atacată Siria înainte de luna octombrie, America are în față un nou posibil colaps financiar, din cauza datoriilor. Dacă Congresul nu aprobă ridicarea plafonului datoriilor, SUA se va afla oficial în faliment. Falimentul SUA  va afecta puternic economia tuturor țărilor, fiindcă toate țările au rezerve valutare în dolari. În momentul de față, când economia  în toată Europa  merge în jos, și când datoriile sunt mai mari decât posibilitatea  de rambursare a lor, cel mai mic dezechilibru al rezervei valutare al unei țări, va duce la un dezastru economic și la o revoltă populară, pe fondul sărăciei și al lipsurilor.

Un al treilea scenariu posibil: SUA va ataca Siria dar va suferi o înfrângere datorită amestecului Rusiei. Atunci statele membre NATO se vor vedea obligate să reacționeze atât împotriva dușmanului aliatului lor cât și împotriva comunismului și a lui Putin. Oricum o iei, se pare că un război este necesar și iminent, fie el în septembrie sau octombrie. Păpușarii s-au gândit la toate. Într-un fel sau altul tot vor obține ce își doresc.

De ce am scris toate astea? Pentru că deși nu este un război al nostru, al oamenilor de rând, noi vom fi cei mai afectați. Și dacă nu vom fi pregătiți psihic în momentul când va izbucni, deznădejdea și disperarea vor fi cei mai mari dușmani ai noștri. Nu îl putem împiedica dar ne putem pregăti sufletește și, de ce nu, și material pentru acel moment. Folosiți-vă inteligent de acest mic răgaz căci odată pornit războiul, lungi și grele zile ne așteaptă.

O nouă diversiune a SUA: Iranul este pregătit să lanseze atacuri teroriste asupra SUA și aliaților lor

Agenţiile de informaţii americane cred că Iranul este pregătit să lanseze atacuri teroriste în interiorul Statelor Unite, ca răspuns la ameninţările percepute de la America şi aliaţii săi, a declarat marți şeful spionajului americani.

Director al National Intelligence, James Clapper a spus în mărturia pregătită că un presupus complot iranian menit să-l asasineze pe ambasadorul saudit la Washington, care a fost descoperit anul trecut, reflectă  o voinţă nouă agresivă în eșalonul superior al republicii islamice de a autoriza atacuri împotriva Statelor Unite.

Acest complot „arată faptul că unii oficiali iranieni – probabil inclusiv liderul suprem Ali Khamenei – și-au schimbat calculele şi sunt acum mai dispuşi să efectueze un atac în Statele Unite, ca răspuns la acţiunile reale sau percepute ale SUA care ameninţă regimul”, a declarat Clapper în mărturie, care a fost prezentată în prealabil Comitetului de Informaţii al Senatului cu ocazia  audierii pentru evaluarea ameninţării, de marţi. „Suntem, de asemenea, preocupaţi de complotul iranian împotriva intereselor americane sau aliaților de peste mări.”

Evaluarea semnalează o potențială nouă direcţie cumplită în relaţia contradictorie dintre Statele Unite şi Iran, într-un moment în care  există indicii că o campanie sub acoperire este deja în curs de desfăşurare pentru a contracara pretinsa ambiţie a Iranului de a dezvolta arme nucleare.

Avertizarea lui Clapper despre Iran a fost transmisă ca parte a listei anuale a Serviciilor de Informaţii americane care conține temerile cele mai serioase cu privire la de securitatea naţională. Mărturia lui Clapper atrage, de asemenea, atenţia că un motiv de îngrijorare sporită pot fi amenințările cibernetice corelate, precum şi pericolului diminuat, dar persistent în Statele Unite, reprezentat de al-Qaeda.

Audierea din acest an este prima care a evalua capacităţile Al-Qaeda de când Osama bin Laden a fost ucis într-un raid al comandoului american  în luna mai. Această lovitură, combinată cu bombardamentele şi raidurile ulterioare, a distrus baza al-Qaeda.

Drept concluzie, Clapper a declarat în mărturie că Statele Unite ale Americii intră într-o „fază de tranziţie critică a ameninţărilor teroriste”, în care mai micile atacuri teroriste din nodurile regionale sunt mai mult decât probabil comploturi împotriva maselor.

În cazul în care presiunea asupra Al-Qaeda poate fi menţinută, „există șansa mult mai mare ca descentralizarea să ducă la fragmentarea”, a spus Clapper. Grupul terorist „va căuta să execute comploturi mai mici și mai simple pentru a demonstra relevanţa jihadului global.”

Grupul afiliat în Yemen continuă să fie văzute ca sursa cea mai probabilă a comploturilor care vizează Statele Unite. Dar moartea clericului Anwar al-Awlaki ,născut în SUA, într-un atac cu trântor executat de CIA în Yemen anul trecut, a erodat cel puţin temporar capacitatea afiliaților la atacurile internaţionale.

Semnele potențialului declin al-Qaeda au fost însă compensate de noua preocupare sumbră cu privire la potenţialele atacuri teroriste din Iran.

În luna octombrie, oficialii americani au acuzat Iranul de a fi fost în spatele complotului, dejucat, de asasinare a ambasadorului Arabiei Saudite, Adel al-Jubeir. Sistemul complicat se baza pe ucigași aparținând unui cartel de droguri mexican care urmau să efectueze asasinatul într-un restaurant din Washington.

Oficialii americani au declarat ca complotul a fost conceput de un iranian american care avea legături cu Corpul Gardienilor Revoluţiei din Iran. Dar planul a fost dejucat în momentul în care iraniano-americanul a angajat din greșeală un informator plătit de administraţia Antidrog să-l realizeze. Oficialii iranieni au negat orice rol în complot.

La acea vreme, oficiali ai administraţiei Obama au declarat că au avut neclarități in ceea ce privește „cât de sus” în conducerea iraniană se încadrau oficialii care au aprobat planul. Referirea lui Clapper la Khameni marcheaza prima dată când oficialii americani l-au menţionat pe liderul suprem al Iranului, în legătură cu complotul, semnalând noua convingere că pretinsa dorinţa de a autoriza astfel de atacuri vine direct din partea de sus a conducerii iraniene.

Viziunea agenţiilor de informaţii americane cu privire la intenţiile nucleare ale Iranului nu s-a schimbat de anul trecut. Clapper a spus că Iranul încă pare a-și fi „menţinut deschisă opţiunea de a dezvolta arme nucleare”, dar că „nu ştim” ceea ce republica va decide.

Iranul a acuzat Statele Unite şi Israelul, pentru o serie de incidente misterioase, inclusiv aparent vizata uciderea a încă unui cercetător iranian în probleme nucleare la Teheran, din 11 ianuarie, precum şi de încercarea unui atac cibernetic asupra cele mai mari instalaţii de îmbogăţire a uraniului din țară.

În cuvântarea sa către Statele Uniunii desăptămâna trecută, președintele Obama a ridicat problema posibilității unei intervenţii militare pentru a opri presupusa desfăşurare a unei bombe atomice de către Iran, spunând că el va ” lua în calcul toate opțiunile existente pe masă pentru a atinge acest obiectiv.”

Dar administraţia insistă asupra faptului că s-a abţinut de la măsuri violente până în prezent. La inceputul acestei luni, secretarul de stat Hillary Rodham Clinton a negat „orice implicare a Statelor Unite, în orice fel de act de violenţă în interiorul Iranului.”

Comentariul meu: Orice motiv, cu cât mai neîntemeiat cu atât mai bine, este bine venit pentru a ataca Iranul. S-a deschis sezonul ”atacurilor teroriste”. Deci putem implementa ACTA, SOPA, PIPA, cip-uri, măsuri de siguranță și de control draconice, limitări ale deplasărilor atât în interior cât și în exterior, arestări pe termen nelimitat și fără a fi acuzat oficial de ceva, uciderea ”câtorva” cetățeni nevinovați (că și așa sunt prea mulți), etc., totul în numele securității naționale și a binelui cetățenilor. Oricât se va strădui Iranul să mențină pacea și să  demonstreze că n-are nici o intenție rea, nu va ține. Așa cum nimeni n-a crezut Irak-ul la fel va fi și cu Iranul. Pe de altă parte, nemulțumirile sociale împotriva abuzurilor comise de guvernanții din întreaga lume nu mai pot fi ținute mult sub control. Un război mondial este deci bine venit și imperios necesar pentru a aduce schimbările mult dorite la nivel global. Se pare că vom avea o vară foarte fierbinte nu numai în America dar și în Europa, dat fiind îngrijorările americanilor și pentru aliații săi. Nu putem spune că nu am fost avertizați!

 

Analistul Richard Silverstein: Sunt șanse mai mari de 50% că Israelul va ataca Iranul. Regimul iranian nu este extremist, ci pragmatic și rațional

Ultimele luni au fost marcate de cresterea rapida a tensiunilor in jurul dosarului nuclear iranian. Mai multi oameni de stiinta iranieni au fost asasinati, cel putin doi virusi informatici (Stuxnet si Duqu) au afectat sistemele computerizate din Iran, explozii suspecte au distrus mai multe instalatii militare folosite de regimul de la Teheran la realizarea rachetelor balistice si o drona americana a fost capturata de Garda Revolutionara. Sunt aceste evenimente simple accidente, operatiuni sub acoperire ale Mossad si CIA ce urmaresc sa saboteze programul nuclear iranian sau primele semne ale unui razboi despre care vorbeste deja toata lumea?

„Israelul are capacitatea de a lovi Iranului, fara insa sa-i distruga complet centralele nucleare. Cel mult, un astfel de atac va intarzia programul nuclear al Iranului cu un an sau doi”, e de parere Richard Silverstein, autorul blogului Tikun Olam. Analistul, despre care se stie ca are contacte bine informate in armata israeliana, afirma ca „exista o sansa mai buna de 50% ca Israelul va ataca”, fiind convins ca oficialii de la Ierusalim nu vor cere aprobarea Washingtonului pentru a lovi instalatiile nucleare ale Iranului.

Adrian Novac: Cum ai descrie situatia actuala din Orientul Mijlociu? De ce Iranul este o amenintare pentru Israel, Statele Unite si Occident?
Richard Silverstein: Situatia este foarte, foarte primejdioasa, atat datorita „Primaverii Arabe”, cat si izolarii tot mai crescute a Israelului si a situatiei sale de paria in raport cu vecinii sai arabi.
Iranul nu este o amenintare pentru Israel, SUA sau tarile occidentale. Insa aceste state cred acest lucru. Iranul ameninta puterea Israelului in regiune. O bomba iraniana (n.red. atomica) va forta Israelul sa imparta hegemonia cu Iran, lucrul pe care israelienii nu vor sa-l faca.
Statele Unite sunt trase in aceasta situatie incurcata din cauza aliantei lor cu Israelul.

A.N.: Crezi cumva ca regimul iranian este mai extremist astazi decat in urma cu cativa ani?
R.S.: Nu, regimul iranian este pragmatic si rational. Israelul este la fel de extremist precum este Iranul.
Israelul exacerbeaza problemele cu Iranul prin propria sa atitudine bataioasa si simtul inflamat al existentei pericolului national.

A.N.: Oficialii israelieni au declarat in repetate randuri ca un obiectiv principal al politicii externe este acela de a impiedica Iranul sa obtina arme nucleare. Programul urmarit de Iran vizeaza chiar obtinerea de bombe atomice sau e vorba doar de un program cu scopuri civile, asa cum pretinde Guvernul de la Teheran?
R.S.: Nu stiu. Cred ca Iranul doreste sa realizeze sisteme care i-ar permite sa creeze o bomba nucleara daca isi simte existenta amenintata. Dar Iranul nu vrea sa produca o bomba in felul in care a facut-o Pakistanul, adica in mod deschis. Iranienii spera sa aiba capacitatea de a crea una, fara sa produca insa bomba cu adevarat.

A.N.: In ultimul an au fost cel putin trei explozii ce au vizat instalatii militare din Iran. Au fost acestea simple accidente sau rezultatul unui efort americano-israelian de a sabota incercarile Iranului de a-si dezvolta capacitatile nucleare?
R.S.: Exploziile au facut parte din razboiul acoperit impotriva Iranului dus de Israel si SUA, impreuna cu suporterii lor din MEK (n.red. Mujahedinii Poporului din Iran), aflati in interiorul tarii.

A.N.: Exploziile au venit in contextul asasinarii unor oameni de stiinta iranieni si al unui razboi cibernetic dur ce vizeaza incercarile Iranului de imbogatire a uraniului. Vezi o legatura intre aceste evenimente?
R.S.: Da, cu siguranta. Unitatea 8200 din cadrul Fortelor armate israeliene (IDF), care face cercetari pe marginea proiectelor de razboi cibernetic, a creat Stuxnet, cu ajutorul Statelor Unite. George W. Bush a oferit Israelului 300-400 de milioane de dolari in 2007 pentru a se angaja in aceasta campanie, acesti bani fiind cei care finanteaza proiectul.
Asasinarea oamenilor de stiinta iranieni a fost realizata de cei din MEK, cu ajutorul Mossad.

A.N.: Au israelienii capacitatile militare de a lovi Iranul si de a-i distruge instalatiile nucleare?
R.S.: Israelul are capacitatea de a lovi Iranului, fara insa sa-i distruga complet centralele nucleare. Cel mult, un astfel de atac va intarzia programul nuclear al Iranului cu un an sau doi. Un atac va face mult mai mult rau decat va reusi sa previna.

A.N.: Crezi ca Israelul va merge mai departe si va lansa un atac impotriva Iranului fara a avea unde verde a celor de la Washington?
R.S.: Cred ca exista o sansa mai mare de 50% ca Israelul va ataca. Israelul nu va cere aprobarea Washingtonului, desi va spera ca, odata ce va lansa atacul, SUA se vor alatura acestui efort.

Nu stiu daca presedintele Barack Obama se va alatura Israelului sau nu. Eram obisnuit sa cred ca nu o va face. Acum, nu mai sunt atat de convins.

A.N.: Care sunt sansele pentru declansarea unui atac impotriva Iranului? In opinia ta, este posibil un atac in acest moment?
R.S.: Bibi Netanyahu si Ehud Barak dau dovada de o nevoie megalomana de a salva Israelul si poporul evreu de la distrugerea iminenta (asta e viziunea lor, nu a mea). Ei cred ca Iranul este o amenintare existentiala la adresa Israelui si ca mullahii din Iran sunt intr-un razboi religios sfant cu toti evreii.
Si mai important, Barak si Netanyahu vad Iranul ca pe o amenintare pe termen lung la dominatia Israelului in regiune. Israelul nu doreste sa-si vada propriile sale interese in competitie cu cele ale altei natiuni, asa cum e Iranul. Prefera sa fie „Regele maidanelor” (n.red. King of the Hill, in textul original).

A.N.: Crezi ca recentele proteste de la Ambasada britanica in Teheran au fost un raspuns la perceptia ca Iranul va fi atacat in curand militar de SUA sau Israel?
R.S.: Da, ele au fost menite sa reprezinta un avertisment pentru Marea Britanie si Statele Unite. Atacurile au esuat si au sfarsit prin a afecta Iranul, mai mult decat sa-l ajute.

A.N.: Statele Unite vor sta deoparte in situatia unui conflict armat? Va risca Iranul un conflict militar direct cu America?
R.S.: Sunt de parere ca lui Obama i-ar placea sa intre intr-un asemenea razboi daca crede ca nu-l va afecta din punct de vedere politic. Dar, in final, nu cred ca SUA se vor alatura unui astfel de atac. Opinia mea asupra acestui lucru s-ar putea schimba insa, mai ales dupa ce eram convins ca SUA ar opri un posibil atac israelian. In prezent nu mai cred acest lucru.
Daca e necesar, Iranul e pregatit pentru un conflict armat cu oricine, inclusiv cu SUA. Iranul ar prefera sa nu intre intr-un astfel de razboi si va face mari eforturi pentru a-l evita.
Dar, la urma urmei, Iranul nu este Saddam. Daca va fi inghesuit la colt de Israel si SUA, se va lupta si va provoca prejudicii intereselor noastre in cazul in care pornim razboi impotriva lor.

Sursa: Hotnews.ro

”Conspirația tăcerii” – un documentar interzis al Discovery Channel (Video)

„Conspiraţia tăcerii” este un documentar puternic și îngrijorător, dezvăluind abuzurile la nivel național asupra copiilor și cercul de pedofili, care ajunge la cele mai înalte niveluri ale guvernului. Dispunând de ajutorul îndrăznețului anchetator John DeCamp, un multi-decorat veteran al războiului din Vietnam şi senator al statului Nebraska timp de 16 ani, „conspiraţia tăcerii”, dezvăluie modul în care elementele necinstite, de la toate nivelurile guvernării, au fost implicate în abuzuri sistematice asupra copiilor şi pedofilie pentru a alimenta dorinţele de bază ale politicienilor cheie.

Bazat pe captivanta carte a lui DeCamp ”Franklin Cover-up”, documentarul „Conspiraţia tăcerii”, începe cu închiderea Uniunii Franklin de Credit Federal a Comunității din Nebraska după ce un raid al agenţiilor federale din noiembrie 1988 arăta că 40 milioane de dolari lipseau. Când legiuitorul din Nebraska a lansat o anchetă asupra acestei afaceri, ceea ce inițial arăta ca o escrocherie financiară în curând a explodat într-o poveste uluitoare despre droguri, spălare de bani și un cerc al abuzurilor asupra copilului la nivel național. Nouăsprezece luni mai târziu, investigatorul-şef al comisiei legislative a murit brusc şi violent, ca mai mult de o duzina de alte persoane legate de cazul Franklin.

Dar, de ce nu aţi auzit niciodată de Franklin Cover-up? Programat iniţial să fie difuzat în luna mai a anului 1994 pe canalul Discovery, „conspiraţia tăcerii” a fost retras în ultimul minut datorită presiunii formidabile exercitată de politicienii de top. Unii oameni foarte puternici, nu au vrut ca voi să vă uitați la acest documentar.

O copie a acestei casete video i-a fost furnizată sub anonimat fostului senator și avocat al statului Nebraska John DeCamp, care la rândul său a pus-o la dispoziţia pensionatului agent FBI, Ted L. Gunderson. Chiar dacă calitatea înregistrării video nu este de foarte mare clasă, această bandă este un blockbuster în ceea ce privește revelațiile făcute de către participanţii implicaţi.

NOTĂ; Acest film a trebuit să fie reasamblat din fragmentele VHS rămase după efortul uriaș depus pentru blocarea difuzării filmului şi distrugerea tuturor copiilor existente. Efortul celorlalți a fost depus pentru a-l readuce la originala şi completa versiune „menită să fie difuzată”.

O lecţie pe care încă n-am învăţat-o deşi istoria ne-a demonstrat-o din plin: românii n-au avut şi nici nu o să aibă vreodată prieteni. Trist dar adevărat!

Răsfoind Internetul am dat de-o carte pe care foarte mulți o recomandă cu multă căldură , iar autorului ei i se aduc multe osanale. Cum în timp am învățat că nici o carte excepțională ( la fel și despre filme, etc.) nu apare fără să aibă girul celor care fac legea în lume, am deprins un prost obicei, și anume, de a afla ce hram poartă autorul și cui folosește lucrarea respectivă. Așa că, m-am apucat de vânat date despre domnul Larry Lee Watts( adevărul este că n-am găsit prea multe) și despre locurile pe unde a lucrat și pe care le numește în biografia sa de pe site-ul http://larrylwatts.com/Larry_L_Watts_biography.php. , destul de succint. Mi-a atras atenția in mod deosebit Rand Corporation, unde Larry Watts a lucrat între 1985-1990 și mai ales pasajul:” În mod ironic, cu mai puţin de o lună mai devreme și-a  prezentat cel de al doilea proiect al unui raport RAND privind motivele pentru care regimul lui Ceauşescu era puţin probabil că va rezista iernii (România 1944-1989: insecuritate, Naţionalism şi Delegitimizare, 27 noiembrie 1989, nepublicat) – ” și faptul că : ” La fel de ironic, 1989 a fost singurul an, începând din 1981, când Larry nu a vizitat România. În timp ce vedea revoluţia la televizor, împreună cu restul lumii, el a primit un telefon de la fostul profesor universitar de la Princeton, Dr. Allen Kassof, director al IREX, care-i cerea să coordoneze noul birou comun din Bucuresti,  împreună cu Academia Română de Ştiinţe. ” Măi să fie, ce coincidență. Asta a fost mai tare ca Nostradamus, că nici nu terminase bine de scris și Ceaușescu deja era terminat. Unde mai pui că nici nu fusese în Romania, ca să știe că Secu și KGB-ul (&CIA) bătuseră deja palma și Brașovul avea tremurici. Măi să fie, mi-am spus, ăștia de la RAND se vede treaba că angajează alde Vanga&Co. și se ocupă de previziuni care se îndeplinesc, ca prin farmec. Așa că, l-am lăsat pe nenea Larry și m-am apucat să caut informații despre RAND.

Mult mister şi multe teorii conspirative se agită în jurul RAND Corporation, RAND centre pentru „Cercetare și Dezvoltare”. Aceasta a fost iniţial fondată de mai mulţi lideri luminați ai Forţelor Aeriene din Statele Unite, generalul Arnold Hap şi General LeMay Curtis, în colaborare cu oameni de ştiinţă şi ingineri din lumea civilă. Ea a luat ființă în 1945, după încheierea celui de-al doilea război mondial, atunci când Arnold, LeMay şi Franklin R. Collbohm (care a lucrat pentru Douglas Aircraft), făcut din ea o subdiviziune a Douglas Aircraft.

Aceşti oameni au fost toți strâns implicați în campaniile aeriene care au fost factorii decisivi în cel de- al doilea război mondial. Arnold şi LeMay au fost susţinători puternici ai bombardamentului strategic. Multe dintre invenţiile care au asigurat SUA superioritatea covârşitoare între puterile Axei s-au datorat capaciții rapide a Statelor Unite de a -și forța oamenii săi de ştiinţă şi inginerii să creeze noi arme şi alte componente hardware militare. Inovaţiile din timpul celui de-al doilea război mondial au inclus radarele, site-uri bomba, tehnica rachetelor teleghidate (luata de la germani) şi cea mai impresionantă, bomba atomică, printre alte nenumărate invenții. Generalul Arnold, în special, a realizat că, pentru ca Statele Unite să poată sta in continuare în faţa potenţialilor inamici, relaţiile puternice din timpul războiului care s-au creat între militari, oameni de ştiinţă, ingineri şi industrie trebuie să continue.

Pentru a facilita această legătura,  RAND Corporation a fost înfiinţată pentru a fi un think tank de investigare a armelor, tacticilor şi a diferitelor idei care ar putea face armata SUA, în special Forţele Aeriene, în mod constant, cele mai eficiente din lume.

RAND a fost iniţial adăpostită într-o uzină a Douglas din Santa Monica, şi atribuțiile acesteia au fost găsirea posibilităților de fezabilitate şi de lansare a unui satelit. Multe dintre proiectele sale timpurii au fost exerciţii de aplicare a tehnologiilor cunoscute. Dar în curând RAND se va implica în „teoria ştiinţifică şi structura” 1 . In 1948 Rand a fost încorporată şi a devenit o entitate separată a Douglas Aircraft.

Pe parcursul acestor ani, cu influx de bani de la Forţele Aeriene şi finanţare de la Fundaţia Ford, RAND a crescut furtunos. Ea a colectat unele dintre mințile cele mai luminate, atrase de etica colegială de lucru şi de reputaţia sa ca angajator  al „celor mai buni şi mai străluciţi”. Structura sa i-a permis să aibă o vedere dezinteresată asupra problemelor cu care se confruntă Statele Unite, folosind o tehnica care a ajuns să fie cunoscută sub numele de analiza sistemelor. Cu toate acestea, unii din cadrul organizaţiei se temeau că factorul uman era ignorat. Astfel, diversele departamente au fost înfiinţate într-un mediu de tip campus care a inclus studii în ştiinţele sociale, care s-au afundat în domeniul destul de vag al comportamentului uman.

După ce a devenit o corporaţie non-profit, RAND inceput să-și extindă contactele şi influenţa. În curând ânsă ei vor prelua contracte nu doar de la Forţelor Aeriene, ajungând în cele din urmă să influenţeze și domeniul politicii externe.

RAND Corporation a fost destinată să joace un rol important în formularea politicilor şi strategiilor SUA  în „războiului rece” cu Uniunea Sovietică. Specialiştii RAND au utilizat idei generate de teoria jocului pentru a înţelege modul în care sovieticii ar raspunde la un atac nuclear, precum şi posibilitatea că sovieticii ar putea lovi primii Statele Unite.

Printr-un proces numit Sisteme de Analiza a cifrelor RAND ar ajuta Air Force să dezvolte strategii, tactici şi platforme de arme pentru a se ocupa de problema nucleară la un nivel mult mai practic.

Între timp, în alte departamente ale RAND, computere timpurii au fost construite, iar primul model pentru internet a fost creat de Paul Baran ca o modalitate de a ţine bazele de rachete informate în cazul unui atac nuclear care ar distruge majoritatea comunicaţiilor electronice. El a conceput pentru trimiterea mesajelor pachete în format digital. În acelaşi timp, un om de stiinta britanic, Donald Davies a venit cu idei similare. Ideea a fost folosită pentru a crea ARPANET, care s-a transforma într-o zi în internet.

Pe langa consilierea Forţelor Aeriene şi a Guvernului SUA privind chestiunile de politică legate de conflictul nuclear cu sovieticii, angajaţii RAND au început să se implice în politica prezidenţială. Mulţi de la RAND nu au fost mulţumiţi de modul în care administraţia Eisenhower a manipulat aşa-numitul decalaj al rachetelor. Oamenii de la RAND insistau asupra faptului că sovieticii aveau peste 500 de rachetele balistice intercontinentale, în timp ce surse din cadrul CIA şi fotografii de la avioanele de spionaj  arătau că sovieticii nu aveau mai mult de 50. Unii membri ai RAND au alimentat cu informaţii Campania Kennedy subliniind cifra 500 rachete (care s-au dovedit mult excesivă – au existat doar 4 2 ). Kennedy a folosit aceste cifre false în discursurile sale pentru a deplânge politicile de administrare cu privire la o acumulare lentă de rachete în inventarul SUA. Eisenhower nu i-a putut răspunde în mod deschis lui Kennedy pentru că el nu a vrut sa-și compromită sursele sale de informaţii. 3 Celebra avertizare a lui Eisenhower despre complexul militar-industrial s-a spus că a rezultat din acest dezacord cu oamenii de la RAND.

Pe masura ce oamenii de la RAND au început pentru a obţine poziţii de putere în departamentul de Apărare Kennedy, au început să schimbe faţa armatei. Analiza Sistemelor a devenit limba corpului de ofiţeri. Efectul asupra razei lungi de planificare a fost, de asemenea, crucial. Iniţial, în 1961, persoane ale RAND din cadrul Departamentului de Apărare au venit cu un plan numit SIOP-62, care ar fi dezlănţuit întregul arsenal nuclear american în caz de provocare. Rezultatul ar fi fost distrugerea a jumătate din populaţia planetei. William Kaufmann, un analist RAND a prezentat la departamentul Apărării un concept numit counterforce, sau un al doilea atac, care ar fi un atac al forţele nucleare reziduale dacă Statele Unite ar fi atacate primele. Acest lucru ar fi creat o descurajare a sovieticilor, fie de a folosi în primul rând forţa nucleară fie de a invada Europa de Vest. Această a doua capacitate de atac ar reduce considerabil probabilitatea ca SIOP-62 să  trebuiască vreodată să fie pus în aplicare.

Astfel, arsenalele nucleare uriaşe deţinute de către cele două superputeri  au exclus destul de mult conflictul direct între super- puteri. Europa Centrală a devenit un impas de-a lungul „cortinei de fier” (de asemenea, în mare parte datorită posibilităţilor de schimb nuclear). Cu toate acestea, în „Lumea a treia” Statele Unite şi Uniunea Sovietică ar fi putut avea conflict fără a provoca un coșmar nuclear, şi aşa au și făcut. Prima mare sfadă a avut loc în Coreea, apoi în Cuba şi apoi în Vietnam. Până la momentul în care războiul din Vietnam (al doilea război Johnson) a început să escaladeze, Rand Corporation a fost profund integrată în cadrul Departamentului Apărării şi a obținut o influenţă mai mare la NASA, precum şi în politica externă. Contractele de la Air Force erau în scădere, dar în creștere în alte domenii.

De asemenea, la acest moment oamenii din domeniul ştiinţelor sociale şi departamentele din cadrul RAND au devenit chiar mai importante. Destul de interesant, acest lucru a constituit o tendinţă în RAND, la început fiind dominată de fizicienii și matematicienii de atunci, apoi de economişti, şi în cele din urmă de către oamenii de la ştiinţe sociale. Cu toate acestea, toate disciplinele au lucrat împreună. Având în vedere că problema din Vietnam a continuat să crească, RAND și-a petrecut mult timp lucrând la proiecte care s-au concentrat pe războaie mici şi insurgențe. Acest lucru a implicat adânc RAND-ul în războiul din Vietnam, dar concentrarea Administraţiei Johnson atât pe arme cât şi pe unt a fost catalizatorul care a început să scoată RAND-ul în afara contractelor exclusiv militare.

La sfarsitul anilor 1960 Primarul New York-ului era John Lindsay. RAND a fost angajată de către oraş pentru a ajuta la rezolvarea unor probleme sociale care erau endemice. RAND a venit cu soluții de control pentru chirie, retehnologizare şi curăţare a departamentului de poliţie şi restructurarea departamentului de pompieri. Cu toate acestea, cele mai multe dintre ideile generate au fost puse în aplicare de stânga, din cauza ciorovăielii politice. Când Lindsay a fost înlocuit ca primar, RAND și-a pierdut finanţarea din oraş.

Cu toate acestea, RAND a început să se afunde în problemele sociale, inclusiv educaţie, şi chiar şi în cele de îngrijire a sănătăţii. La acest moment Think Tank-ul construia cladirea propriei şcoli postuniversitare prin care va influenţa figuri luminoase din conducerea politică precum  Secretarul de Stat Condoleeza Rice , Paul Wolfowitz, secretarul apărării Donald Rumsfeld şi pe autorul  „Sfârşitul-ui istoriei”, Francis Fukuyama .

RAND a jucat un rol important în căderea Uniunii Sovietice. S-a început cu un grup de „neo-conservatori”, care s-au întâlnit în Washington DC şi au format „Comitetul pentru pericolul prezent”. Această comisie a venit cu ideea că o cursă a înarmărilor în care Uniunea Sovietică nu ar fi putut ţine pasul ar distruge în cele din urmă spatele economic al comunismului. Această idee în cele din urmă a dat un rezultat paşnic unui război rece de lungă durată, în cele din urmă culminând cu dărâmarea Zidului Berlinului în 1989 şi colapsul final al guvernului sovietic în 1991.

Revoluţia în afaceri militare (RMA) a fost o altă idee care a venit de la RAND. RMA se bazează pe ipoteza cum că există anumite evoluţii în istorie şi tehnologie care permit unei naţiuni să le domine pe toate celelalte din punct de vedere militar pentru o perioadă lungă de timp. Un exemplu ar fi dezvoltarea fierului pentru arme. La fel și crearea prafului de puşcă precum şi a sistemelor GPS care permit acuratețe armamentului. Ideea a fost de a utiliza inteligent avansurile în tactici şi arme, astfel ca războaiele să poată  fi purtate rapid şi aproape fara durere (cel puţin pentru câştigător şi chiar, oarecum, de către cel care pierde).

Doctrina AMR a permis Statelor Unite să măture forţele irakiene în războiul din Irak .

RAND are încă de lucru considerabil pentru guvern şi exercită în continuare o mare influenţă atât în ​​sfera militară cât şi civilă.

Ingrijirea sănătăţii a fost doar inceputul expansiunii RAND-lui în ştiinţele sociale. Deşi 50 la sută din bugetul curent 223 milioane dolari  încă provine din fonduri federale, o mare parte din el merge spre cercetarea non-apărare. Think-tank-ul are în prezent aproape 1.000 de cercetători, care îşi petrec timpul analizând totul, de la energie regenerabilă şi obezitate la uragane şi conflictul israelo-palestinian. Globalizarea, de asemenea, a deschis posibilităţi organizaţiei. În plus faţă de cele cinci centre care se ocupă cu problemele sociale şi de politică economică, precum şi cinci centre care se concentrează pe afacerile internaţionale, RAND are o organizaţie afiliată în Europa şi o voce proeminentă în politca Orientului Mijlociu. De reținut, în special, că RAND Qatar Policy Institute lucrează la reconfigurarea întregului sistem de învăţământ al emiratului.

Desigur, că RAND nu şi-a abandonat exact serviciul care i-a pus pâinea pe masă. Organizaţia a obținut trei fonduri federale de cercetare şi centre de dezvoltare care se concentrează asupra securităţii naţionale. La urma urmei, RAND a stabilit disciplina de studiu al terorismului în anii 1970, cu mult înainte ca Organizaţiei Naţiunilor Unite, să fi avut măcar o definiţie în lucru pentru acest cuvânt. Astăzi, baza de date privind cronologia terorismului aparținînd RAND, care a catalogat toate actele de terorism din 1968 până în prezent, a devenit un instrument extrem de important pentru instituțiile militare şi guvernamentale. Este logic că, în aceste vremuri, președinteleSUA va acorda o atenţie sporită think tank-ului. De asemenea. Barack Obama a cercetat cu un interes deosebit studiul RAND privind stress-ul post-traumatic la soldaţii care se întorc din Irak. Cu alte cuvinte, RAND are deja urechea care să o asculte.

Aceasta este harta cu legăturile RAND Corporation. Liniile continue reprezintă conexiuni actuale, cele punctate reprezintă foste conexiuni. De asemenea, puteți vedea și harta interactivă, unde făcând dublu-click pe casetele albastre, vezi vedea cine sunt cei 38 de foști și actuali membri din administrația RAND, precum și subcontractorii armatei cu care are legături .

Acum că m-am lămurit că RAND este cea care răstoarnă guverne prin lume, care pornește războaie,  care reconfigurează sisteme economice și societăți civile, toate la modul ” teoretic” desigur, post să dorm mult mai bine noaptea.

Cui folosește însă cartea? Românilor, bineînțeles, că doar despre istoria lor ” neștiută” se vorbește în volumul ” Fereşte-mă, Doamne, de prieteni! Războiul clandestin al blocului sovietic cu România”. ( Nu vă lăsați induși în eroare de traducerea în română a titlului, fiindcă cel original nu conține cuvântul ” Doamne”.) Extraordinar!!! Trebuia să vină un american să ne spună că rușii au dus un război clandestin împotriva noastră, că altfel noi nici nu știam. Mărturisesc că n-am citit cartea, doar acele fragmente pe care le-am găsit pe ici pe colo și câteva opinii ale unora cu privire la conținutul ei. Sunt demascați la greu ruși, francezi, unguri, nemți și români, care ” și-au dat mână cu mână ” ca să distrugă România (de parcă noi nici n-am fi știut asta). Din fericire atât pentru noi, cât și pentru ei, americanii n-au avut nici un amestec, nici măcar în lovitura de stat din 1989.( vorba aceea” usturoi n-au mâncat, gura nu le miroase”). Cam așa arată o istorie scrisă de învingători. Nu contest că materialel și faptele prezentate în carte nu sunt reale. Dar sunt doar o parte din adevăr, cealaltă parte nu știu când va fi dezvăluită și de către cine. Cred că orice român care a trăit în timpul regimului comunist cunoaște o mare parte din ceea ce scrie în această carte, mai ales dacă au avut bunici sau străbunici supraviețuitori ai celui de-al doilea război mondial sau dacă au fost curioși și au citit cărti editate inainte de instaurarea deplină a regimului comunist. Din nou, americanii, un popor fără istorie și tradiții,  vin să ne predea propria noastră istorie, abordată prin prisma lor.  Si din nou românii cască gura și pun botul la ” binefacerile” lor.Chiar și cei care au trecut, ca gâsca prin apă, prin școală ar trebui să-și amintească, din puținul care se mai scrie prin cărțile de istorie despre traci și geto-daci, că poporul care a trăit pe aceste meleaguri, n-a avut niciodată prieteni, ci doar dușmani care au râvnit la bogățiile țării. In timp, dușmanii n-au dispărut, ba dimpotrivă, celor vechi li s-au alăturat alții. De ce nu le spune Larry Watts americanilor adevărul despre istoria lor, despre cum au măcelărit populația băștinașă indiană iar acum au tupeul să mai și sărbatorească acel măcel prin Thank’s  Giving Day.  De ce nu le spune că Eisenhower , în ciuda faptului că a ştiut cu două zile înainte de atacul de la Pearl Harbour, a lăsat ca acesta să aibă loc, doar pentru a putea lansa operaţiunea Enola Gay care a dezlănţuit iadul asupra Japoniei? De ce nu le spune adevărul despre 9/ 11? De ce trebuia să apară cartea în acest an şi cu atâta fast şi tam-tam în toate oraşele mari ale ţării? Pentru ca planul NATO, cu baza şi cu scutul în România, să nu întâmpine nici un fel de obiecţii, că deh, doar americanii ne vor doar binele, nu ca ruşii care ne+au lucrat pe la spate. Nici unii, nici alţii nu ne vor binele, doar căile lor de acţiune sunt diferite. Românii nu i-au considerat niciodată pe ruşi, prieteni, şi chiar şi Ceauşescu a arătat asta când nu s-a mai ploconit în faţa lor, ceea ce i-a adus şi sfârşitul, dar cu acord american. Pe  americani însă, i-au şteptat zeci de ani, cu dragoste şi cu speranţa că le va aduce bunăstare şi fericire, aşa cum văzuseră ei prin filme. Din fericire pentru ei, bunicii noştri au murit fără a vedea ce înseamnă ” binecuvântarea ” americănească şi democraţia pe care vor ei s-o impună cu de-a sila. Din nefericire noi trebuie să suportăm urmările tuturor acestor „binefaceri” şi chiar să le acceptăm, la asta contribuind şi mulţi dintre conaţionalii noştri, care joacă rolul de persoane bine intenţionate şi cu mult discernământ în a indica ce trebuie să citim, să spunem sau să ne însuşim, cu privire la istoria noastră.

Fereşte-mă, Doamne, de prieteni ca Larry Watts că de duşmani mă feresc eu!

1.2.3.Soldaţii Raţiunii, de Alex Abella, Harcourt, 2008,p.23, p165, p.133.

Un raport al ONU dovedește cum NATO și SUA au mințit cu privire la Libia și Gaddafi

Înainte ca NATO şi SUA să înceapă bombardarea Libiei, Organizaţia Naţiunilor Unite se pregătea să-i confere un premiu colonelului Muammar Gaddafi, şi Jamahiryei Libiene, pentru realizările sale în domeniul drepturilor omului. Ai dreptate – acelaşi om, colonelul Muammar Gaddafi, despre care NATO şi Statele Unite ne-au spus luni de zile că este un „dictator brutal,” a fost ales să i se acorde un premiu pentru situaţia drepturilor omului în Libia. Cât de ciudat este faptul că Organizaţia Naţiunilor Unite a ales să confere un premiu pentru drepturile omului unui „dictator brutal”, la sfârşitul lunii martie.

Deci, eu pun o întrebare: Cine este acest „dictator brutal” căruia Adunarea Generală a Naţiunilor Unite pentru Drepturile Omului era pregătită să-i confere un premiu pentru drepturile omului, undeva la sfarsitul lunii martie? Au vrut să ne facă să credem că ei ştiau că el era un „dictator brutal”, dar că au decis totuși să-i dea un premiu pentru drepturile omului?! Uluitor! Uluitoare minciunile care ni se spun de către mass-media, NATO şi guvernul Statelor Unite. Absolut uluitor! Nu este surprinzător, dar este uluitor! Dar mai uimitor totuşi, este faptul că, de fiecare dată după un timp, o mare parte din publicul american ( și nu numai) – fără îndoială – crede fiecare cuvânt care vine de la „ştirile” mass-mediei.

Merită să fie citate câteva din următoarele Exemple din raportul Adunării Generale:

„Mai multe delegaţii au remarcat, de asemenea, cu admirație angajamentul ţării faţă de respectarea drepturilor omului la fața locului. Declaraţiile suplimentare, care nu au putut fi oferite în cursul dialogului interactiv, din cauza constrângerilor de timp, vor fi postate pe site-ul opiniilor universale periodice atunci când vor fi disponibile.. ”

Într-o notă de subsol a acestui raport, există o listă de ţări care l-au lăudat pe colonelul Gaddafi şi  Jamahirya Libiană  ( statul maselor populare), în sprijinul deciziei Adunării Generale a Consiliului pentru Drepturile Omului de a conferi acest premiu colonelului Gaddafi. Voi prezenta pur şi simplu lista. Cititorul se poate uita la listă şi să-și formeze propria-i opinie în ceea ce priveşte nivelul de credibilitate, sau credibilitatea percepută, a ţărilor enumerate :

Danemarca, China, Italia, Ţările de Jos, Mauritania, Slovenia, Nicaragua, Federaţia Rusă, Spania, Indonezia, Suedia, Norvegia, Ecuador, Ungaria, Africa de Sud, Filipine, Maldive, Chile, Singapore, Germania, Australia, Kazahstan, Letonia , Angola, Nigeria, Congo, Burundi, Zambia, Rwanda, Burkina Faso, Senegal, Coasta de Fildeş, Djibouti, Zimbabwe.

Dacă aţi fost cât de cât atenţi la stiri, veti observa ca, câteva dintre ţările menţionate mai sus ( cele bolduite de mine-n.m) au cotit-o brusc şi au decis să înceapă sprijinirea NATO şi  a SUA în războiul lor de agresiune. De ce? Pentru ce altceva!? Pentru Bani. Aceasta este întotdeauna linia finală, şi nu există nici o îndoială că acest fapt va fi expus, la un moment dat în viitor, aşa cum au fost expuse și minciunile pe care guvernul american le-a spus cetăţenilor săi, şi lumii, despre „armele de distrugere în masă” din Irak. Şi aceste ţări au fost atât de aproape de a-i darui un premiu colonelului Gaddafi, pentru drepturile omului, după ce au studiat cu atenţie societatea libiană. Deci, cum rămâne cu „dictatorul brutal?” Probabil că un prieten de-al meu mi-ar spune TACI ȘI PAȘTE ÎN CONTINUARE!

Deci, ma intreb: pe cine  să credem? Mass-media, care ne-a spus luni de zile că colonelul Gaddafi este „un dictator brutal.” Sau să credem acest raport al Adunării Generale a Organizaţiei Naţiunilor Unite din 04 ianuarie 2011? In nici un caz nu încerc să „binecuvântez” ONU, care are defectele sale (la care noi toţi am fost martori). Deși de multe ori am criticat această organizație am învăţat că ONU, în ciuda defectelor sale, este capabilă să facă și unele lucruri foarte bune, așa cum au făcut și cu rapoartele despre vinovăția Israelului, cu care doar SUA nu a fost de acord.

Repet: Acest premiu a fost programat să-i fie dat colonelului Gaddafi la sfârşitul lunii martie. Următorul lucru pe care îl ştim, este că Libia a fost bombardată.

Deci, dacă vei auzi că ţara ta va fi premiată în curând, de către Organizaţia Naţiunilor Unite, pentru drepturile omului, ia-o la goană și fugi cât vezi cu ochii! Pentru ca ești pe cale să fi bombardat!

Vă rog să citiţi raportul sesiunii a 16-a al Consiliului Adunării Generale a ONU pentru Drepturile Omului: http://www2.ohchr.org/english/bodies/hrcouncil/docs/16session/A-HRC-16-15.pdf

De ce Occidentul dorește căderea lui Gaddafi? Actualizare:Video

O analiza de Jean-Paul Pougala africanii ar trebui să se gândească la motivele reale pentru care ţările occidentale sunt război cu Libia, scrie Jean-Paul Pougala, într-o analiză care urmărește rolul ţărilor în modelarea Uniunii Africane şi dezvoltării continentului.

A fost Libia lui Gaddafi care a oferit întregii Africi prima sa revoluţie în timpurile moderne – o schimbare a întregului continent prin telefon, radio-televiziune, şi mai multe alte aplicaţii tehnologice, cum ar fi telemedicina şi învăţământul la distanţă. Şi datorită punții radio WMAX, o conexiune low cost a fost pusă la dispoziţie depe întregul continent, inclusiv în zonele rurale.

Totul a început în 1992, când 45 de naţiuni africane au stabilit RASCOM (Regional African Satellite Communication Organization), astfel încât Africa să aibă satelit propriu şi reducă costurile comunicării pe continent. A existat o vreme când apelurile telefonice către şi din Africa au fost cele mai scumpe din lume, din cauza unei taxe anuale de 500 milioane USD băgați în buzunar de către Europa pentru utilizarea sateliţilor săi cum ar fi Intelsat pentru convorbiri telefonice, inclusiv convorbirile din aceeaşi ţară.

Satelitul african implementat odinioară a costat , și doar o singură dată, 400 milioane de dolari SUA şi continentul nu a mai trebuit să plătească un contract de leasing de 500 de milioane USD anual. Ce bancher nu ar finanţa un astfel de proiect? Dar  rămânea o altă problemă – cum puteau sclavii, care doreau să se elibereze de exploatarea șefului lor să ceară ajutorul șefului pentru a-și obține libertatea? Deloc surprinzator, Banca Mondială, Fondul Monetar Internaţional, Statele Unite ale Americii, Europa au făcut doar promisiuni vagi timp de 14 ani. Gaddafi a pus capăt acestor inutile promisiuni ale „binefăcătorilor”  din vest cu dobanzile lor exorbitante. Capul libian a pus  300 milioane de USD pe masă, Banca Africană de Dezvoltare a adăugat încă 50 milioane USD  şi  Banca de Dezvoltare a  Africii de Vest încă 27 milioane USD – şi așa Africa a avut primul său satelit de comunicaţii la data de 26 decembrie 2007.

China şi Rusia i-au susținut şi și-au împărtăşit tehnologia lor cu ei ajutând la lansarea sateliţilor pentru Africa de Sud, Nigeria, Angola  și Algeria şi un al doilea satelit african a fost lansat în iulie 2010. Primul satelit construit in totalitate din materiale indigene şi fabricat pe teritoriul african, in Algeria, este prevăzut pentru anul 2020. Acest satelit este proiectat la concurenţă cu cele mai bune din lume, dar cu un cost de zece ori mai mic, o adevarată provocare.

Acesta este modul în care un gest simbolic de numai 300 milioane USD a schimbat viaţa unui întreg continent. Libia lui Gaddafi a costat însă Occidentul, nu doar privîndu-l de 500 milioane USD pe an, dar și de miliardele de dolari din datorii şi dobânzi,pe care împrumutul iniţial le-ar fi generat pentru anii următori şi într-o manieră exponenţială, contribuind astfel la menținerea sistemului ocult, în scopul de a jefui continentul.

Fondul Monetar African, Banca Centrală Africană, Banca Africană de Investiţii

Cele 30 de miliarde de dolari SUA îngheţate de către domnul Obama aparţin Băncii Centrale Libiene şi au fost alocate ca și contribuţie libiană la trei proiecte-cheie care ar adăuga ultimele retuşuri federaţiei africane -1. Banca Africană de Investiţii din Syrte, Libia, 2. înfiinţarea în 2011 a Fondului MonetarAfrican cu sediul în Yaounde, cu un capital inițial de 42 miliarde USD şi3.  Banca Centrală Africană cu sediul la Abuja, în Nigeria, care atunci când ar începe tipărirea banilor in Africa va suna clopotul de deces pentru francul CFA( francul central african) prin care Parisul a fost în măsură să mai manipuleze unele ţări din Africa în ultimii cincizeci de ani. Este uşor de înţeles mânia francezilor împotriva lui Gaddafi.

Fondul African Monetar este de aşteptat să înlocuiască în totalitate activităţile din Africa ale Fondului Monetar Internaţional, care, cu numai  25 miliarde de dolari USD, a fost capabil să aducă un întreg continent în genunchi şi să-l facă să înghită privatizări discutabile  forţând ţările africane să treacă de la monopolul public la monopolurile private. Nu a fost o surpriză faptul că atunci, pe 16-17 Decembrie 2010, africanii au respins în unanimitate ţările occidentale  care încearcau să adere la Fondul Monetar African, declarând că acesta era deschis doar pentru naţiunile africane.

Este tot mai evident că după Libia, coaliţia de vest va vâna Algeria, pentru că în afară de resursele sale uriaşe de energie, țara are rezerve în numerar de aproximativ 150 de miliarde. Acesta este nada care atrage ţările ce bombardează Libia şi toate au un lucru in comun – ele sunt în practic în stare de faliment. Numai Statele Unite ale Americii, are o datorie de eşalonat de 14, 000 miliarde de USD, Franţa, Marea Britanie şi Italia au fiecare un deficit public de 2.000 miliarde dolari SUA, pe când  datoria publică a celor 46 de țări africane la un loc însumează mai putin de 400 miliarde  USD.

Incitarea la false războaie  în Africa, în speranţa că acest lucru va revitaliza economiile lor care se scufunda tot mai mult în rahat va grăbi în cele din urmă declinul Vestului, care de fapt a început în 1884, în timpulnotoriei Conferinţe de la Berlin.Eeste ceea ce economistul american Adam Smith a prezis în 1865, când el l-a sustinut public pe Abraham Lincoln pentru abolirea sclaviei, „economia oricărei ţări care se bazează pe sclavia negrilor este destinată să coboare în iad în ziua când aceste ţări se trezesc”.

UNITATEA Regională un OBSTACOL la crearea Statelor Unite ale AFRICII

Pentru a destabiliza şi distruge Uniunea Africană, care a fost o schimbare a direcţiei periculoasă (pentru vest)  și a o îndruma spre  Statele Unite ale Africii sub mâna călăuzitoare a Gaddafi, Uniunea Europeană a încercat mai întâi, fără succes, să creeze Uniunea pentru Mediterana (UPM). Africa de Nord într-un fel ar fi trebuit să fie tăiată de restul Africii, folosind clișee rasiste vechi  și obosite, din secolele 18 si 19, care susţineau că africanii de origine arabă au fost mai evoluați şi mai civilizați decât restul continentului. Acest lucru nu a reuşit deoarece Gaddafi a refuzat ” să pună botul”. El a înţeles imediat ce joc se făcea atunci când numai un număr restrâns de ţări africane au fost invitate să se alăture grupului mediteranean fără a informa Uniunea Africană, dar fiind invitate toate cele 27 de țări membre ale Uniunii Europene.

Fără  forţa motrice din spatele Federaţiei Africane ( Gaddafi-n.m), UPM a eșuat  înainte de a începe, abia născută cu Sarkozy în calitate de preşedinte şi Mubarak ca vicepreşedinte. Ministrul francez de externe, Alain Juppé încearcă acum să relanseze ideea, bancară fără îndoială, cu privire la căderea lui Gaddafi. Ce liderii africani nu reuşesc să înţeleagă este faptul că, atâta timp cât Uniunea Europeană continuă să finanțeze Uniunea Africană, status quo-ul va rămâne, pentru că nu există o independenţă reală. Acesta este motivul pentru care Uniunea Europeană a încurajat şi finanţat grupările regionale în Africa.

Este evident că Comunitatea  Economică a Africii de Vest  (ECOWAS), care are o ambasadă la Bruxelles şi depinde în cea mai mare parte din fondurile sale de Uniunea Europeană, este un adversar gălăgios al Federaţiei Africane. De aceea, Lincoln a luptat în războiul american de secesiune, deoarece în momentul când un grup de ţări se reunesc într-o organizaţie politică regională, aceasta slăbeşte grupul principal. Asta este ceea ce Europa a vrut şi africanii nu au înţeles planul lor de joc, creând o multitudine de grupări regionale, COMESA, UDEAC, SADC, şi Maghrebul  Mare  care nu a vazut niciodata lumina zilei datorita  faptului că Gaddafi a înţeles ce se întâmplă.

Gaddafi, Africanul  care a curăţat continentul de  umilința apartheid-ului

Pentru majoritatea africanilor, Gaddafi este un om generos, un umanist, cunoscut pentru sprijinul dezinteresat acordat în lupta împotriva regimului rasist din Africa de Sud. Dacă ar fi fost un egoist, el nu ar fi riscat mânia Occidentului pentru a ajuta ANC(Congresul Național African) atât militar cât şi financiar, în lupta împotriva apartheidului. Acesta a fost motivul pentru care Mandela, la scurt timp după eliberarea sa după cei 27 de ani de închisoare, a decis să rupă embargoul ONU şi a călătorit în Libia, la 23 octombrie 1997. Timp de cinci ani lungi, nici un avion ateriza în Libia, din cauza embargoului. Era necesar să iei un avion către oraşul tunisian  Jerba şi să continui pe cale rutieră timp de cinci ore pentru a ajunge la Ben Gardane, să treci frontiera şi să continui pe un drum pustiu timp de alte  trei ore înainte de a ajunge la Tripoli. Altă soluţie era să treci prin Malta, şi să iei un feribot de noapte sau niște bărci prost întreținute, până la coasta Libiei. O călătorie infernală pentru un popor întreg, pur şi simplu doar pentru a pedepsi un singur om.

Mandela nu s-a sfiit să spună pe șleau  ceea ce gândea atunci când fostul preşedinte american Bill Clinton a declarat ca vizita a fost una „nedorită”  – „Nici o țara nu poate pretinde să fie poliţistul lumii şi nici un stat nu poate dicta altui stat ceea ce ar trebui să facă„. El a adăugat – „Cei care până ieri au fost prietenii duşmanilor noştri au astăzi  nerușinarea să-mi spună să nu-l vizitez pe  fratele meu Gaddafi, aceștia ne consiliază să fim nerecunoscători şi să îi uităm pe prietenii noștri din trecut.

Într-adevăr, Occidentul încă îi consideră pe rasiştii din Africa de Sud drept fraţii lor care aveau nevoie să fie protejați. De aceea, membrii ANC, inclusiv Nelson Mandela, au fost considerați a fi terorişti periculoși. De abia la 2 iulie 2008, Congresul SUA a votat în cele din urmă o lege prin care elimina numele lui Nelson Mandela şi a tovarăşilor săi din ANC de pe lista lor neagră, nu pentru că și-au dat seama cât de aiurea era lista, ci pentru că au vrut să marcheze aniversarea celor 90 ani a lui Mandela . Dacă Occidentului i-a părut cu adevărat rău pentru sprijinul acordat în trecut duşmanilor lui Mandela şi dacă au fost într-adevăr sinceri atunci când aceștia au botezat străzi şi locuricu numele lui, cum pot continua să ducă război împotriva persoanei lui Gaddafi, care i-a ajutat pe Mandela şi pe poporul său să fie victorioși?

Sunt cei care doresc să exporte DEMOCRATIA ei înșiși  Democrați?

Și dacă Libia lui Gaddafi au fost mult mai democratică decât Statele Unite ale Americii, Franţa, Marea Britanie şi alte ţări aflate acum în război ca să exporte democraţia în Libia? La 19 martie 2003, preşedintele George Bush a început bombardarea Irakului, sub pretextul de a aduce democraţia. La data de 19 martie 2011, exact opt ​​ani mai târziu, a fost rândul preşedintelui francez să aducă ploaia de bombe peste Libia, din nou susţinându-se că este pentru a aduce democraţia. Câștigătorul Premiului Nobel pentru Pace şi preşedintele american Obama a spus că dezlănţuirea rachetelor de croazieră de pe submarine este pentru a-l elimina pe dictator şi pentru a  introduce democraţia.

Întrebarea pe care oricine, chiar si cu o inteligenta minimă,o poate pune fără a avea nevoie de ajutor este urmatoarea: sunt ţări ca Franţa, Anglia, SUA, Italia, Norvegia, Danemarca, Polonia, care-și apără dreptul de a bombarda Libia, care se auto-proclama state democratice, cu adevărat democratice ? Dacă da, sunt ele mai democratice decât Libia luiGaddafi? Răspunsul, de fapt, este un răsunător NU, pentru simplul motiv că democraţia pur şi simplu nu există. Acest răspuns nu este unul cu caracter personal, ci un citat al cuiva al cărui oraş natal, Geneva, găzduieşte cea mai mare parte a instituţiilor ONU. Citatul este din Jean-Jacques Rousseau, născut în Geneva în 1712 şi care scrie în capitolul patru din cartea a treia  a faimosului „Contract Social”, că „niciodată nu a existat o adevărată democraţie şi nu va exista niciodată.”

Rousseau stabileşte următoarele patru condiţii pentru ca o ţară să fie etichetată ca democraţie şi în conformitate cu acestea Libia lui  Gaddafi este mult mai democratică decât Statele Unite ale Americii, Franţa şi alţii care pretind că exportă democraţia:

1. Statul:  cu cât o ţară este mai mare, cu atât este mai puţin democratică. Potrivit lui Rousseau, statul trebuie să fie extrem de mic, astfel încât oamenii să se poată  întâlni şi cunoaște reciproc. Înainte de a cere oamenilor să voteze, (statul) trebuie să se asigure că toată lumea cunoaște pe toată lumea, altfel votul va fi un act fără nici o bază democratică, un simulacru de democraţie pentru a alege un dictator.

Statul libian se bazează pe un sistem de credinţe tribale, în care, prin definiţie oamenii se grupează în entități mici. Spiritului democratic este mult mai prezentă într-un trib sau într-un sat decât într-o ţară mare, pur şi simplu pentru că oamenii se ştiu reciproc, împărtăşesc un ritm de viaţă comun care implică un fel de auto-reglementare sau auto-cenzura,  în care reacţiile şi contra reacţiile au impact asupra tuturor membrilor grupului.

Din această perspectivă, s-ar părea că condițiile lui Rousseau se potrivesc mai bine Libiei decât Statelor Unite ale Americii, Franţei şi Marii Britanii, tuturor societăţilor puternic urbanizate în care majoritatea vecinilor nu-și spun nici măcar ”bună ziua” unul altuia şi, prin urmare, nu se ştiu reciproc, chiar dacă aceștia au trăit alături timp de douăzeci de ani. Aceste ţări compacte au sărit la următoarea etapă – „votul” – care a fost consfinţit în mod inteligent pentru a umbri faptul că votul cu privire la viitorul ţării este inutil în cazul în care alegătorul nu-i cunoaşte pe ceilalţi cetăţeni. Acest lucru a fost împins la limita ridicolului când ​​dreptul de vot a fost acordat persoanelor care locuiesc în străinătate. Comunicarea cu persoanele şi între persoane este o condiţie prealabilă pentru orice dezbatere democratică înainte de alegeri.

2. Simplitate obiceiurilor şi a modelelor de comportament sunt, de asemenea, esenţiale în cazul în care oricare dintre ele există pentru a evita cheltuirea celei mai mari părți a timpului în dezbaterea  procedurilor legale şi judiciare, în loc să se dezbată multitudinea de conflicte de interese inevitabile într-o societate mare şi complexă. Ţările occidentale se definesc ca naţiuni civilizate, cu o structură socială mai complexă întrucât Libia este descrisă ca o ţară primitivă, având un set de obiceiuri simple. Acest aspect indică faptul că Libia răspunde mai bine criteriilor democratice ale lui Rousseau decât toţi cei care încearcă să dea lecţii de democraţie. Conflictele din societăţile complexe sunt cel mai adesea castigate de cei cu mai multă putere, motiv pentru care cei bogati reusesc sa evite închisoare pentru că îşi pot permite să angajeze avocaţi de top şi care pot aranja ca represiunea din partea statului să fie îndreptată împotriva unuia care a furat o banană dintr-un supermarket  mai degrabă decât împotriva unui criminal financiar care a distrus o bancă. În oraşul New York, de exemplu, unde 75 la sută din populaţie este de culoare albă, 80 la sută din posturile de conducere sunt ocupate de albi, care alcătuiesc doar 20 la suta din oamenii încarceraţi.

3. Egalitatea în statut şi avere: O privire la lista Forbes 2010 arată cine sunt cei mai bogaţi oameni, din fiecare dintre ţările care participă la bombardamentele actuale din Libia, şi diferenţa dintre ei şi cei care câştigă cele mai mici salarii din aceste naţiuni; un exerciţiu similar în Libia va dezvălui că, în ceea ce priveşte distribuţia bogăţiei, Libia are putea să le dea o lecție celor care luptă acum, şi nu contrariul. Deci, folosind criteriile lui Rousseau, Libia este mai democratică decât națiunile pompoase care pretind că aduc democraţia. În Statele Unite ale Americii, 5 la suta din populatie detine 60 la sută din avuţia naţională, ceea ce o  face societatea cea mai inegală şi mai dezechilibrată din lume.

4. Nici un fel de lux: în conformitate cu Rousseau nu poate exista nici un fel lux dacă există democraţie. Luxul, spune el, face averea o necesitate, care apoi devine o virtute în sine; ea și nu bunăstarea poporului devine obiectivul de atins cu orice preţ, ” Luxul îi corupe atât pe bogaţi cât şi pe săraci, pe unii prin posesie şi pe ceilalți prin invidie, ea face moale naţiunea şi o dă pradă vanității; îi îndepărtează pe oameni de stat şi îi înrobeşte, făcându-i sclavi ai opiniilor. ”

Există mai mult lux in Franta decat in Libia? Rapoartele asupra sinuciderilor angajaţilor din cauza conditiilor stresante de muncă, chiar şi în societăţile publice sau semi-publice, toate în numele maximizării profitului pentru o minoritate și pentru menţinerea ei în lux, apar în Occident, nu în Libia.

Sociologul american C. Wright Mills scria în 1956 că democraţia americană a fost o „dictatură a elitei”. Potrivit lui Mills, Statele Unite ale Americii nu este o democraţie, pentru că despre bani care vorbeşte în timpul alegerilor, nu şi despre oameni. Rezultatele fiecărei alegeri sunt expresia vocii banilor şi nu vocea poporului. Dupa Bush senior şi Bush junior, ei deja vorbesc despre un tânăr Bush în 2012 ca lider republican. Mai mult decât atât, Max Weber a subliniat că puterea politică este dependentă de birocraţie, SUA având  43 de milioane de  birocraţi şi personal militar care conduc efectiv ţara, dar fără a fi aleşi şicare nu răspund în faţa poporului pentru acţiunile lor. O persoană (una bogată) este aleasă, dar puterea reală se află în casta celor bogaţi, care sunt apoi nominalizati ca ambasadori, generali, etc.

Cât de mulţi oameni din aceste auto-proclamate democraţii ştiu că, constituţia din Peru interzice unui presedinte care și-a încheiat un mandat să candideze pentru un al doilea mandat consecutiv? Câţi ştiu că în Guatemala, nu numai că un președinte care își încetează activitatea nu mai poate candida pentru același post dar nimeni din familia sa nu poate aspira la acest post? Sau că Rwanda este singura ţară din lume în care  56 la suta din parlamentari sunt de sex feminin? Cât de mulţi oameni ştiu că, în 2007 conform indicelui CIA, patru dintre cele mai bine guvernate ţări din lume au fost din Africa? Că marele premiu l-a luat Guineea Ecuatorială a cărei datorie publică reprezintă doar 1.14 la suta din PIB?

Rousseau susţine că războaiele civile, revoluțiile şi revoltele sunt ingredientele începutului democraţiei. Pentru că democraţia nu este un scop, ci un proces permanent de reafirmare a drepturilor naturale ale fiinţei umane, care în ţările din toată lumea (fără excepţie) sunt călcate în picioare de o mână de bărbaţi şi femei, care au deturnat puterea poporului pentru a-și perpetua supremaţia. Există și aici şi acolo grupuri de oameni care au uzurpat termenul „democraţie” – care  în loc să fie un ideal spre care se nădăjduiește aceasta a devenit o etichetă care urmează să fie pusă sau un slogan care este utilizat de persoanele care pot striga mai tare decat celelalte. Dacă o ţară este calmă, cum ar fi Franţa sau Statele Unite ale Americii, adică fără nici o rebeliune, aceasta înseamnă doar, din perspectiva lui Rousseau, că sistemul dictatorial este suficient de represiv pentru a preveni orice revoltă.

Nu că ar fi un lucru rău faptul că libienii s-au revoltat. Ce este rau este faptul că se afirma că oamenii acceptă cu stoicism un sistem care  reprimă pe toată lumea fără să reacţioneze. Rousseau concluzionează: „Malo periculosam libertatem quam quietum servitium – traducere – Dacă zeii au fost oameni, ei s-au guvernat democratic. Un astfel de guvern perfect nu este aplicabil fiinţelor umane. ” A  pretinde că cineva ucide libieni pentru binele lor este o farsă.

Ce lectii se dau Africii?

După o  relaţie profund inegală cu Occidentul care a durat 500 de ani, este clar că nu avem aceleaşi criterii despre ceea ce este bine şi rău. Avem interese profund divergente. Cum să nu deplâng „da-ul” voturilor a trei ţări subsahariene (Nigeria, Africa de Sud şi Gabon) la rezoluţia 1973, care a inaugurat cea mai recentă formă de colonizare botezată ” protecţia popoarelor”, care legitimează teoriile rasiste din care s-au  documentat europenii din secolul 18 şi în conformitate cu care Africa de Nord nu are nimic de-a face cu Africa sub-sahariană, Africa de Nord, fiind mult mai evoluată, cultivată şi civilizată decât ​​restul Africii?

Este ca şi cum ai spune că Tunisia, Egipt, Libia şi Algeria nu făceau parte din Africa. Chiar şi Organizaţia Naţiunilor Unite pare să ignore rolul Uniunii Africane în afacerile statelor membre. Scopul este de a izola ţările sub-sahariene din Africa pentru a le izola mai bine şi pentru a le controla. Într-adevăr, Algeria (16 miliarde dolari SUA) şi Libia (10 miliarde de dolari), contribuie împreună cu 62 la suta din cele 42 de miliarde de dolari SUA, care constituie capitalul Fondului Monetar African (AMF). Ţara cea  mai mare şi cea mai populată din Africa subsahariană, Nigeria, urmată de Africa de Sud sunt cu mult în urmă, cu doar 3 miliarde de dolari fiecare.

Este deconcertant să spun că cel puţin pentru prima dată în istoria Organizaţiei Naţiunilor Unite, războiul a fost declarat împotriva unei persoane fără a fi fost explorată nici cea mai mică posibilitatea de  găsire a unei soluţiii paşnice a crizei. Mai aparține Africa cu adevărat  acestei organizaţii? Nigeria şi Africa de Sud sunt pregătite să voteze „Da” la tot ceea ce Occidentul le cere pentru ca ei cred cu naivitate în promisiunile vagi  ale unui loc permanent în Consiliul de Securitate cu drepturi de veto similare cu ale celorlalți. Ambele uită că Franţa nu are puterea de a oferi nimic. Dacă ar fi putut, Mitterand ar fi făcut de mult timp ceea ce era necesar pentru Germania lui Helmut Kohl.

O reformă a Organizaţiei Naţiunilor Unite nu este pe ordinea de zi. Singura modalitate de a  obține un punct ( pe ordinea de zi) este de a folosi metoda Chineză – toate cele 50 de natiuni africane ar trebui să renunţe la Organizaţia Naţiunilor Unite şi să revină numai în cazul în care cererea lor de lungă durată este  în cele din urmă îndeplinită, un loc pentru întreaga Federaţie Africană sau deloc. Această metodă non-violentă este singura armă disponibilă  pentru cei săraci şi slabi care sunte, pentru a ni se face dreptate. Noi ar trebui să renunţăm pur şi simplu la Organizaţiea Naţiunilor Unite, deoarece această organizaţie, prin însăşi structura şi ierarhia  ei, este în  slujba celor mai puternici dintre puternici.

Ar trebui să părăsim Organizaţia Naţiunilor Unite pentru ca ea să se înregistreze respingerea din partea noastră a unei viziuni asupra lumii bazată pe anihilarea celor care sunt mai slabi. Ei sunt liberi să continue la fel ca înainte, dar cel puţin nu vom fi parte la acesta şi nu vor  putea spune că am fost de acord chiar și atunci când nu ni s-a cerut niciodată părerea. Şi chiar şi atunci când ne-am exprimat punctul nostru de vedere, asa cum am facut sâmbătă 19 martie, la Nouakchott, atunci când ne-am opus acţiunilor militare, părerea noastră a fost pur şi simplu ignorată, iar bombele au început să cadă asupra poporului african.

Evenimentele de astăzi imi amintesc de ceea ce s-a întâmplat cu China in trecut. Astăzi, se recunoaşte guvernul Outtara, guvernul rebel din Libia, așa cum au făcut la sfârşitul celui al doilea Război Mondial cu China. Aşa-numita comunitate internaţională a ales  Taiwan ca  singur reprezentant al poporului chinez în loc de China lui Mao. A fost nevoie de 26 ani, până când la 25 octombrie 1971, ONU a trecut Rezoluţia 2758, prin care toţi africanii ar trebui să învețe să citească pentru a pune capăt prostiei umane. China a fost admisă şi în termenii puși de ea – a refuzat să fie membru în cazul în care nu are drept de veto.Chiar și după ce cererea a fost admisă şi rezoluţia depusă, tot i-a luat un an ministrului de externe chinez să-i răspundă în scris Secretarului General al ONU, la 29, septembrie 1972, printr-o scrisoare în are nu a spus ”da” sau ”vă mulţumesc”, dar precizat clar că garanţiile necesare pentru demnitatea Chinei trebuie să fi respectate.

Ce speranţă poate avea Africa de a obţine ceva de la Naţiunile Unite, fara sa joace tare? Am văzut cum, în Cote d’Ivoire un birocrat al ONU a consideră că el insusi este deasupra Constituţiei ţării. Am intrat această organizaţie, fiind de acord să fim sclavi şi să credem că vom fi invitaţi să luăm cina la aceeasi masa si că vom mânca din farfurii spălate de noi înșine nu este doar credulitate, este prostie.

Când Uniunea Africană a aprobat victoria lui Outtara si trecut peste rapoartele contrare ale propriilor săi observatori electorali  pur şi simplu pentru a îi face pe plac fostului nostru stăpân, cum ne putem aştepta să fie respectată? Când presedintele sud-african Zuma declară că Outtara nu a câştigat alegerile şi apoi spune exact opusul in timpul unei calatorii la Paris, oricine are dreptul să pună la îndoială credibilitatea acestor lideri care pretind a reprezenta şi a vorbi în numele unui miliard de africani.

Puterea  Africii şi libertatea reală vor veni doar dacă se pot  întreprinde acţiuni gândite în mod corespunzătort şi asumări ale consecinţelor. Demnitatea şi respectul au un preţ. Suntem pregătiţi să-l plătim? În caz contrar, locul nostru este în bucătărie şi în toalete, cu scopul de a-i face pe ceilalti să se simtă confortabil.

Jean-Paul Pougala este un scriitor din Camerun.

Si ca să vă faceți o idee despre ” binele” adus libienilor, vă ofer o imagine care vorbește de la sine:

Am găsit un video care spune cam aceleași lucruri dar prezintă și imagini din Libia lui Gaddafi, așa cum era înainte de a o distruge atacurile NATO.